Dor de părinți

In casa stand, in ceas de seara,

Ii vedem drept niste sfinti

Si un dor ne inconjoara,

Este dorul de parinti.

O, tata, ce n as da acuma,

Un ceas aici, acum, sa fii

Cum ai fost intotdeauna,

Si cu sufletul vei fi!

Caci nu i durere mai intensa,

Decat sa ti vezi ai tai parinti 

Cum pleaca, incepand o densa

Calatorie catre sfinti...

Nimic nu e in lumea mare,

Cat traim pe-acest Pamant

Ca si o mama iubitoare,

Si devotata pana la mormant!

 

Pretuiti-va parintii,

Cei care ii mai aveti

Cand vor fi in rand cu sfintii,

Degeaba ai sa regreti

Ca i ai suparat adesea.

Noi, cei care nu-i avem,

I-am mai vrea o clip-alaturi,

Insa n-o sa mai putem....

Si de-aceea ne-nconjoara

Dorul aprig de parinti,

Si-n casa stand, in ceas de seara,

Ii vedem drept niste sfinti.

Realitate

Mă-ntreb mereu ce rost mai are

Să scrii, sa popularizezi,

Ale dacilor din vechi legende

Când pe nimeni nu interesezi?

Nu, cultura nu e-n România,

Un domeniu de vreun mare interes,

Căci Tik Tok își arogă-ncet domnia

Și lumea-l accesează tot mai des...

Uitati-vă la nordica Islandă

Ce popor citit și muncitor!

Uitați-vă ce mult acolo se citește,

Și fiecare-al câtelea e scriitor!

E țara cu cele mai multe scrieri

Din lume pe cap de locuitor,

Nu frigul e de "vină" pentru asta

Ci grija țării pentru viitor.

Căci națiunea care nu citește 

Și radacinile nu le cunoaște,

Intra pe Tik Tok cat ai zice pește

Spălarea creierului imediat o paște.

Numai cultura grabnic te ajută

Să fii un om puternic, cu păreri, 

Iar rădăcina getă nu se uită

Nici ale neamului nostru dureri.

Căci un copil fără a-și ști părinții 

Din ce familie in viață a plecat, 

Dezradacinat e, îl mănâncă Sfinții

Și întotdeauna el va fi dezorientat.

Aceeași teorie se aplică

Și la popor, exact ca la copil,

Fără rădăcini încet se strică

Și-și face viața numai pe mobil!

Iată ce importantă e cultura

Și legătura cu trecutul țării,

Iar aceste două lucruri, dragii mei

Nu avem voie sa le dăm uitării!

Legenda Lupului Alb Dacic in versuri

      Dragi cititori, vă prezint aici versificarea Legendei Lupului Alb Dacic, făcută de mine. O puteți citi în proză aici. https://m.facebook.com/738846389547886/photos/a.738846469547878/3760647880701040/?type=3

In vremuri demult uitate

Un preot cu har ursit 

Ia cetate cu cetate 

Să transmită-nvățătura

Lui Zamolxis cel vestit 

Care-asupra lor veghea...

Iar în ciuda tinereții

Părul ca neaua-i era.

Și cu dragoste slujea 

Pe Zamolxis cel Trimis

Să-i învețe pe toți geții

Calea către Paradis!

Zamolxis, aflând de-aceasta

In munții sacri-l chemă

Pentru a-l avea aproape...

Preotu-atunci încetă

Să colinde toată țara!

Și-a găsit în fine-un rost 

Acolo, lângă Zamolxis,

Unde avea adăpost

Lângă Peștera cea sacră

O cocioabă și-a făcut...

Omul se gândi atuncea

Acum nu mai tre' să bat 

Pe la porțile din sate

Pentru hrană și un pat!

Fructele de aici mi-s hrană,

Iar izvorul cel nestins

Apă-mi dă! Deci fără teamă

Spun că sunt în Paradis!

Preotul colindă adesea

Pădurile sfinte dace

Fără să aibă vreo teamă

Că fiarele o să-l atace.

Începu să le vorbească 

De Zamolxis cel Trimis 

El le-a învățat și limba

Și le-a spus de Paradis!

Fiarele îl acceptară

Drept al lui Zamolxis Sol 

Cel mai tare-l adorară

Lupii - al Daciei Simbol.

De la el au învățat

Când se duc la vânătoare 

Ciutele sa nu le omoare

Decât dacă sunt bolnave

Sau bătrâne...

Totul are rost pe lume

Spuse preotu-nțelept,

Pentru Zamolxe cel Drept

Toți avem un rol în viață

Și vă dau acum povață

Cruțați acele căprioare

Ce au putere și vigoare!

Și-odată Zamolxis spune

Către preotul vestit:

Ți-am văzut activitatea

De când în munți ai venit!

Fiarele toate te adoră 

Tu cu ele te-ntelegi,

Tu le ești conducătorul

Le dai principii și legi.

Iară lupii te acceptă,

Al haitei stăpân să fii

La un semn al tău, fii sigur

Te urmează mii și mii.

Sufletul curat îți este

Și mereu special va fi

De aceea eu te-am ales 

Aici slujitor să-mi fii.

Dar sosit-a azi momentul 

Ursita s-o împlinești 

Sacrificiul să-l înfăptui

Și pe Daci sa ii slujești!

Timpuri grele ne așteaptă,

Suntem puși la încercare 

Cum ai vrea, iubite preot

Neamului să-i slujești, oare?

Preotul căzu pe gânduri

Și în genunchi el s-a pus,

Și cu glas molcom grait-a:

Poruncește, sunt supus

Ție, mărite Zamolxis...

Și de-i zice ca să mor

Fie așa, dacă prin moarte

Pot sluji acest popor!

Nu, preot cu păr ca neaua

Grăi Zamolxe mișcat.

Moartea-ți nu-i folositoare 

Mie sau vreunui Dac.

Doar vom bucura dușmanii 

Și le vom face pe plac.

Glia Sfântă strămoșească

De-acum de tine depinde.

Se gândi Zamolxe atuncea

Și-i veni ceva în minte:

Sfinte Preot, zise Solul

M-am gândit să te transform

Prin puterea mea și-a Pietrei 

Te fac să nu mai fii Om,

Ci un Lup... dar nu de-oricare

Un Lup Alb de acum să fii

Precum păru-ți alb ca neaua

Lupii să te urmeze mii

Și să fii nemuritor

Să aperi acest popor!

Preotul cu ochii n lacrimi

Spuse: Nu sunt demn să am

O asemenea onoare

Să fiu pază acestui neam.

Iar Zamolxe ii răspunse

Cu tunet profund in glas:

Nu tu hotărăști, îi spuse

Ci eu! Și așa a rămas.

Trebuie să faci ca lupii 

Ascultare să îți dea

La un semn al tău să poată

S-asculte porunca mea.

De se-ntâmplă toate astea

Tu cu mine-n munți vei fi

Pe veci. Iar Muntele Sacru 

Tu îl vei mai părăsi

Doar dacă pământul nostru 

De rele-i amenințat...

Și acestea fiind spuse, Zamolxis se ridică

De pe tronu-i de granit...Piatra Sacră o luă

Și o îndreptă spre Ceruri...o lumină se ivi

Și o ceață orbitoare pe preot învălui 

Și un Lup Alb, demn și mare

Într-o clipă deveni.

O! Ce Lup cum nu e altul

Nicăieri pe acest pământ!

Cât un urs era de mare, 

La mânie spumegând.

Colții, ghiarele ascuțite,

Ca niste săbii erau 

Iară ochii de jăratec 

Doar privind te pătrundeau.

Blana-i albă ca zăpada,

Nici un lup n-o mai avea

Doar acest Lup Alb și mare,

Care diferit era.

Iată astfel prinse viață

Lupul Alb apărător

A țării Dacilor Liberi

Și-a întregului popor.

Și merse Lupul prin țară,

Să-i cunoască pe supuși

Iară lupii-l adorară

Sub conducerea-i sunt puși.

La un strigăt ei veneau 

Și săreau in ajutor 

Când pericole uriașe 

Erau peste acest popor.

Și erau adesea-n luptă

Atacând dușmane armate, 

Când acestea nu se-așteaptă 

Și din față, și din spate.  

Lupii acum nu mai prădară

Ale oamenilor curți,

Ci în lupte-i ajutară,

Cum li s-a transmis din munți

De la Lupul Alb Stăpânul

Și de la Zamolxis Zeu...

De la Duhul Pietrei Sacre

Ce va dăinui mereu!

Lupii astfel pătrunseră 

In armatele adverse,

Informații prețioase

Ei putând atunci să verse 

Marelui Lup Alb Stăpânul 

Care le-a dat mai departe,

Comandanților de oaste

Ajutându-i astfel Lupul

Să câștige bătălii 

Pentru a Daciei mărire

Și glorie pentru ani mii!

Si când cântecul de luptă

Se-aude ca o strigare,

Toți vitejii vin grămadă

La a Lupului chemare.

Iar lașii și trădătorii 

De pedeapsă cruntă au parte 

La lupi sunt lăsați, să moară

Fără s-aibă măcar parte 

De Sacrificiul Nemuririi 

Care e țelul suprem,

De atâtea generații 

Pentru acest neam drept și demn!

Iar pe trădătorul dac

Lupii nu-l puteau mânca,

Toți având o mare silă

De trădarea ce-o făcea! 

Într-o vară sta Zamolxis și privi adânc la stele,

Și părea că stă de vorbă-ntelegându-le pe ele...

Și îi zise dintr-odată Lupului cel diferit:

Dragă prietene, nu-ți este 

De ajuns cât m-ai slujit?

Secole întregi trecură

De când Lup eu te am făcut

Nu ai vrea sa fii Om iarăși 

Cum erai la început?

O ființă muritoare,

Cum erai de la născare?

Stăpâne mărit Zamolxis,

Grăi Lupul curajos

Lasă-mă cum sunt acuma 

Căci sunt mult mai de folos.

Ca Om mi-am făcut misiunea 

Colindând în sus și-n jos 

Prin toate satele dace

Și-n falnicele cetăți 

Iar cu mine Om, toți lupii 

Vor prăda ca-n alte dăți,

Curți, gospodării...și oameni

Ca-n trecut vor ataca,

După vechile obiceiuri

Pe daci iar îi vor mânca!

Și așa auzind Zamolxis 

Lupului ii răspundea:

Mare Lup Alb, spuse Zeul, 

Apreciez credința ta!

Dar vor veni timpuri grele 

Și om nu-i mai putea fi...

Simt și eu, răspunde Lupul,

Dar mai de folos voi fi

De rămân Lup mai departe...

Și Zamolxis îi zicea:

Noi ne vom retrage-n Munte,

Și in veci ii vom veghea 

Pe ai noștri daci in lupte,

Și în toată viața lor...

Tu ești Lupul cel puternic...

Eu Trimis pentru popor!

Și Lupul profund gândit-a 

Și deodată a grăit:

Mărite stăpân Zamolxis, 

la ceva eu m-am gândit.

Dar îi este greu a-i spune

Și atunci el ezita...

Zamolxis, citindu-i gândul, 

Prietenește ii spunea:

Hai, vorbește, n-avea teamă

Spune ce pe suflet ai!

Și atunci Lupul vorbește:

Nu se poate pe acest plai,

Să împiedicăm necazul

Care peste Daci va da?

Nu, îi răspunde Zamolxis,

Omul are Soarta sa

Va trebui să greșească

Și învățături să tragă,

Și apoi să se căiască

Pentru viața lor întreagă!

Și în Munte se vor duce 

Sacrul Munte nepătruns

Care peste ani de acuma

Va fi Muntele Ascuns...

Secole vor sta acolo,

Ce vor pare o veșnicie...

Și anii din nou trecură...

Secole de armonie,

Între Zeu, lupi și popor

Doar pace și prietenie!

Lupii parcă-nțelegeau,

Mai bine parcă credința

In Zamolxis Zeul Mare

Pentru c-aveau doar dorința 

Să se apere pe ei,

Oamenii și țara mare

Chiar cu sacrificiu demn,

Și a vieții sacrificare!

Tot ce e frumos nu ține 

Niciodat' la nesfârșit!

Iată acele timpuri grele,

Într-un final au sosit!

Invazia era aproape 

De Hotarul getic sfânt 

Iar oamenii, nestatornici

De când sunt ei pe Pământ,

Au început să nu creadă

In a Zeului putere...

Ci au lăsat a lor ofrande

Și-a sufletelor durere,

Zeităților străine! 

Și astfel s-au depărtat 

De credința strămoșească,

Pe Zamolxis l-au uitat...

Începură s-aibă frică,

De a Lupului mânie

Si-ncepură geții mândri

Să omoare cu furie 

Lupii cei frați odinioară,

De prin codri și păduri...

Fiecare având speranța 

In mintea-i încețoșată

Că-l vor captura pe Lupul 

Cel frate de altădată,

Lupul acela alb ca neaua

Ce odinioară-i apăra...

La romani ei, trădătorii

Drept trofeu voiau să-l dea!

Zamolxis, văzând acestea

Groaznic s-a mai enervat,

Și luând cu el și Lupul

Spre Munte ei au plecat.

Și au interzis atuncea

Haitelor de lupi din Munte

Să-i mai însoțească-n luptă

Pe acei trădători de frunte! 

In Triunghiulara Sală

Duhul Pietrei aștepta...

Cu tristețe mare-n suflet, 

Și el profund suferea...

Moș Timp lui i se spuse 

In timpurile vechi mereu...

Noi, astăzi l-am numi altfel...

I-am spune doar...Dumnezeu.

Și puținii geți luptară 

Ce-n Zamolxis mai credeau,

Fără Zeu și Lup alături,

Să-i învingă nu puteau

Pe dușmanii de la Roma,

Care țara o cucereau

Și duceau cu ei acolo

Aurul ce îl luau!

Lupul Alb de pe colină,

La bătălii trist privea 

Doar lăcrima când vedea 

Cum Dacia se închină 

Și trădarea o-nvingea!

După aceste-nfrângeri triste

Lupul în Munți se retrase,

Cu Zamolxis și cu Duhul

În Muntele Ascuns rămase!

Se arătă doar câteodată

În vremuri de grea restriște

Parte nu luă la lupte,

Se uita cu priviri triste

Cum sunt învinși mereu Dacii...

Care urât îi tradară,

Și mergea să-i spună atuncea 

Lui Zamolxis ce-i pe afară!

Și așa trecură anii

Decenii, secole multe

Iar chemarea Lupului

Astăzi nu se mai aude...

Doar pământul, pomii, cerul

Mai aud dulcea chemare.

Lupul stă de atunci de pază

Pentru a Zeului iertare

Pentru a aduna poporul 

Și a reface Regatul

Cum era el odinioară...

Înainte de trădare

Când era prosper și mare!

Dar să știe tot poporul 

Dacii bine n-or mai sta 

Până revin la Credință

Și trădarea o vor uita! 

Unirea din 1859 și mișcările de separație moldovene

   Dragi cititori, azi fiind 24 Ianuarie am sa va prezint contextul înfăptuirii Unirii Mici (cea din 1859), precum și mișcările separatiste din Moldova acelei perioade.

     Unirea:

     In acea perioadă soarta celor 2 Principate (Moldova și Țara Românească) se afla in mâinile a doua mari puteri: Rusia Țaristă și Imperiul Otoman care se opuneau unirii.

      Ideea Unirii a apărut cu aproape 30 de ani înaintea anului 1859. In 1831-1832 se adoptă în Moldova și Țara Românească Regulamentele Organice. Acestea sunt adoptate de administrația rusă din cele două state și prevăd un sistem comun de guvernare în cele două state apropiat de cel tradițional (inclusiv conducerea celor două state de către hospodari). Pentru prima dată avem un sistem comun de guvernare.  Apoi, in 1833 și 1835 se încheie acorduri vamale între cele două state prin care se elimină posturile vamale între cele două țări și taxele vamale, cu excepția celor pe sare. Această măsură intră în vigoare incepând cu 1 ianuarie 1848. Domnitorii celor două Principate erau: Mihail Sturdza in Moldova și Gheorghe Bibescu in Țara Românească.

      Următorul eveniment care are o importanță deosebită în Unirea Principatelor este Războiul Crimeii (1853-1856), in care Franța, Anglia, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman înving Imperiul Rus chiar la el acasă. In urma Păcii de la Paris (1856), 3 județe din S Basarabiei sunt retrocedate Moldovei (Cahul, Ismail și Bolgrad). Războiul aduce după sine slăbirea Imperiului Rus și potolirea pentru moment a dorinței sale de expansiune spre gurile Dunării.

      De asemenea, prin Tratatul de Pace de la Paris cele două țări ies de sub protectoratul rusesc sub care au intrat după Pacea de la Adrianopol (1829) și intră sub protecția colectivă a celor 7 puteri europene (Anglia, Franța, Sardinia, Turcia, Austria, Rusia și Prusia) fiind păstrată suzeranitatea otomană. Imperiul Otoman se obliga sa respecte cultul celor două țări, legislația lor, dreptul la navigație și la comerț. De asemenea se hotărăște organizarea de Divanuri Ad-hoc pentru a hotărî organizarea celor două state.

     

       In acest scop se constituie în Moldova un Comitet Central al Unirii in februarie 1857 la Iași iar în Țara Românească  un Comitet Electoral al Unirii care cer Unirea celor două principate într-un stat neutru și autonom cu numele de România, prinț străin, domnie ereditară, etc.  Ambele comitete au cam aceleași solicitări.

      Pe baza acestora, in octombrie au loc Adunări Ad-hoc in ambele țări. Poarta otomană numise in cele două țări caimacami (locțiitori de domni). In Tara Românească era Alexandru Ghica, fost domnitor legitim iar în Moldova Teodor Balș. Acesta din urmă moare și este înlocuit cu Nicolae Vogoride. In Tara Românească totul s-a desfășurat normal, Adunarea adoptând Unirea. In Moldova însă, Vogoride era un antiunionist convins și având sustinerea Austriei și promisiunea Porții că îl va pune domn daca nu se va vota Unirea va falsifica alegerile. Însă o scrisoare trimisă către fratele său va ajunge in presa belgiană din Bruxelles și totul este demascat. Soția lui Ecaterina Conachi, unionistă convinsa, ii va sustrage scrisoarea, care dovedește legăturile sale cu turcii, și i-o va înmâna fratelui său vitreg Costache Negri care o dă spre publicare ziarului belgian L'Étoile de l'Orient (Steaua Orientului). După această demascare are loc întâlnirea de la Osborne între Anglia și Franța unde se hotărăște anularea alegerilor și repetarea lor. Desigur rezultatul este zdrobitor prounionist (83 din 85 de voturi).

     In urma acestor evenimente, in 1858, puterile învingătoare se întâlnesc la Paris unde adoptă pe 7/19 august o Convenție care privește și românii. In aceasta se stipula separatia puterilor, rezultând o Unire mai mult formală. Nu se respecta astfel  in totalitate dorința românilor exprimată în anul anterior. 

     Se stipula ca noua construcție statală să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, să aibă doi domni, două capitale (Iași și București), două Adunări legislative, două armate iar ca organe comune sa aibă Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație, ambele cu sediul în Focșani, oraș de graniță. Pe acolo trece Milcovul care atunci era granița dintre cele două state.  Astfel isi încetează valabilitatea Regulamentele Organice de care am făcut vorbire mai sus. Acest act era susținut puternic de Împăratul Franței, Napoleon III care dorea un cap de pod profrancez in coasta Rusiei. Numai că actul nu preciza că cei doi domnitori trebuie sa fie persoane diferite iar cele două Divanuri Ad-hoc au profitat de acest lucru și l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn în Moldova (5 ianuarie 1859) și în Țara Românească (24 ianuarie 1859). După o intensă campanie diplomatică la care a participat inclusiv poetul Vasile Alecsandri, prieten cu Cuza și unionist convins se ajunge la recunoașterea dublei alegeri de către toate  cele 7 puteri garante pe 25 iulie /6 august 1859, la cea de a treia ședință a Conferinței de la Paris.

    Nu voi insista acum asupra reformelor lui Cuza pentru că nu constituie tema acestui articol. Voi spune doar că a fost cel care a pus bazele României moderne fiind cel mai mare reformator din istoria modernă a României.

      Și acum să vedem care au fost mișcările de separație din Moldova acelor timpuri.

      Mișcările de separație moldovene:

  

      In ciuda a ceea se se tot spune, Unirea nu a decurs lin și nici nu toți locuitorii celor 2 Principate o agreau. In Moldova a existat un puternic partid antiunionist încă din 1856 când abia se vehicula ideea de Unire. Acesta  aduna sub steagul său boieri și intelectuali cunoscuți precum: celebrul scriitor Costache Negruzzi, Nicolae Istrati și Gheorghe Asachi. Aceștia considerau că prin unire Iasiul va decădea pierzându-și importanța iar Moldova va deveni o provincie marginală a noului stat. De asemenea, fiind mai puțini decât muntenii vor fi mai slab reprezentati in organele viitorului stat. Desigur, marile familii boierești se temeau că își vor pierde privilegiile sau nu le vor dobândi in cazul Unirii.

      Odată cu dubla alegere a lui Cuza ca domn aceste mișcări au încetat dar datorită centralismului acestuia și datorita faptului că a păstrat doar Bucureștiul ca și capitală ele renasc, izbucnind din nou după abdicarea domnitorului. Pe timpul domniei lui Cuza Iașiul și Moldova cunosc o decădere, ceea ce duce la o antipatie a unei părți însemnate a moldovenilor față de domnitor (deși era moldovean și el). Rusia sprijinea aceste mișcări prin propaganda in presa și prin alte mijloace și prin ajutor bănesc. 

      

       In 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice de Monstruoasa Coaliție formata din liberali și conservatori (adversari politici în rest). Domnitorul ia drumul exilului stabilindu-se la Döbling in Germania. Astfel ia naștere Locotenența Domnească ce urma să conducă țara până la aducerea prințului străin.  Ea era formată din Lascar Catargiu, colonelul Nicolae Golescu și generalul Nicolae Haralambie. Cu ocazia acestui eveniment la Iași au loc 3 zile de luminatie. Se sărbătorea evenimentul cu fast și bucurie. In data de 3/15 aprilie 1866 are loc la Iași un eveniment mai puțin cunoscut și prezentat în cărțile de istorie: Mișcarea de separație. La ea participa mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu simpatii proruse, diaconul Ion Creangă, viitorul mare scriitor, antiunionist convins care antipatiza profund muntenii și oltenii, frații Constantin și Alexandru Moruzi, primul fiind cetățean rus, mai multi membri ai familiei boierești Roznovanu și Teodor Boldur Lățescu, el dirijând efectiv mișcarea de stradă.

Nicolae Rosetti Roznovanu, alintat și Nunuță urma să devină domn al Moldovei iar cele două țări urmau să se separe. Culmea e că s-a adresat demonstrantilor in franceza, nestiind limba țării unde urma să fie domn, româna. Nu se cerea neapărat separarea totală ci respectarea condițiilor Convenției de la Paris despre care am vorbit mai sus. Se scanda: Jos Unirea! Trăiască Moldova! Jos Prințul străin! (acela nu sosise încă) Trăiască Convenția! (de la Paris n.a.). 

     Acest lucru nu a rămas fără urmări. Lascar Catargiu a trimis armata fiind confruntări între aceasta și demonstranți. Mitropolitul Calinic Miclescu, cel care incita la separatism in dimineața acelei zile la Liturghie a fugit. Se zice că a fost salvat îmbrăcat fiind în femeie și ascuns de pe atunci diaconul Ion Creangă într-un butoi in beciul unei cârciumi. Ironia sortii face ca exact Calinic să îl raspopeasca mai târziu pe Creangă pentru că trăgea cu pușca  după ciori și vrăbii, mergea la teatru, lucru nepermis preoților in acel timp, pentru că se tundea etc. Dar poate nu aveam un mare povestitor daca nu se întâmplau toate aceste lucruri...

        Odată cu sosirea lui Carol I pe tronul României la 10 mai 1866 aceste mișcări s-au estompat până la dispariția lor totală la începutul secolului trecut.

       Cam acesta a fost drumul parcurs de cele două state de la începutul ideii de Unire pana la realizarea ei? De ce e importanta Unirea aceasta? Fara ea nu aveam Romania Mare de la 1918. Ea a fost temelia pe care s-au construit ce a urmat.

      

        

         

 

Legenda lui Zamolxis in versuri

Aceasta este versificarea unei legende populare găsite de mine pe Internet. Versificarea am făcut-o eu. Va invit sa o citiți și sub forma de proză accesând linkul  https://deceneuinteleptul.wordpress.com/2015/07/24/legenda-lui-zamolxe/

Într-o țară din vechi timpuri,

Bogată cum alta nu-i

Trăia un popor viteaz,

Mândru și la locul lui.

Trei Ursitoare spuseră:

Iat-o țară colț de Rai!

Cu recolte, turme, miere

Să așezăm pe acest plai

Niște oameni drepți și falnici

Pe măsura acestei țări!

Dacii cei viteji și harnici,

Cunoscuți în patru zări 

Prin aceste calități 

De la Ursită lăsate.

Cinstea cât și hărnicia

Unor suflete curate

Pomenit-a fost din vechi

In scrierile bătrâne.

Herodot și alți istorici 

Au transmis și pentru mâine

Ce viteaz și drept era

Getul nostru cel vestit!

Iată cum din neamul falnic 

Se ridică Sol ursit 

Ce Zamolxis se numește

Este Solul cel trimis,

Să conducă-ntreg poporul 

Înapoi spre Paradis 

Prin filozofii și pilde

Și prin cale de-nvățat.

Dacii de la el luară

Un exemplu de urmat. 

Dar tânăr fiind, Zamolxis,

Colinda munți și păduri

Lacurile Mândra, Mija,

Din ale neamului guri

Câte-n lună și în stele

Cunoștințe el afla,

Ani de zile învățat-a 

Tot ce se putea studia.

Făcând din asta o artă

Făr'să știe a sa Soartă.

Într-o zi, mergând Zamolxis 

In plimbarea sa pe jos,

A ajuns el dintr-odată

Într-un loc foarte frumos

Din ai săi munți:

Ce e asta? se miră atunci Trimisul...

Ce-o fi oare? Am găsit

In ai mei munți Paradisul?

O, ce vale minunată!

Ce liniște mă-nconjoară!

Ce mister plutește-n aer,

In colțul acesta de țară?

Ce lumină diferită

Care munții înconjoară, 

Parcă și toată natura

Din acea parte de țară

Îl ghidează pe Zamolxis 

Care teama n-o știa,

Dar cu o strângere de suflet

Simte cum îl conducea

Soarta spre a lui misiune.

Simte că e așteptat,

Si de o forță nevăzută 

Parcă se vedea purtat 

Spre o sarcină neștiută.

Si-i părea că mai trecuse 

Prin acel loc fermecat 

Iată însă soarele 

Că apuse dintr-odat'

Iar noaptea veni, Zamolxis 

Neputând să meargă-n tihnă 

Spre ale sale știute locuri 

Căută loc de odihnă.

De o peșteră dăduse 

Numai bună de popas.

Ce să fac? Să dorm aicea?

Numai asta mi-a rămas

Se gândi atunci flăcăul.

Deîndată s-a  apucat,

Din nuiele, mușchi și frunze

Construi atunci un pat.

Își aprinse-un foc spunând 

Că jaru-l va încălzi 

Toată noaptea până când 

Zorile se vor ivi.

Ce se vede, ce se aude?

Se-ntrebă omul uimit

Și ce vede? La intrarea 

În peșteră s-a ițit

O fiară turbată, ursul

Ce intrarea o bloca 

Îl privea cu ochi de sticlă

Și întruna mormăia.

Acu' să te văd, Zamolxis,

Cum mai scapi de aici cu viață 

Se gândi atunci flăcăul:

Cui să cer acum povață?

Încercă atunci feciorul

De lighioană ca să scape, 

Cum sa facă? Ce sa facă?

Să fugă până mai poate.

Astfel Zamolxis ajunse

Într-o sală mult mai mare,

Ce comunica cu prima

Oare aicea am scăpare?

Se-ntrebă atunci flăcăul...

Si atunci putu vedea

O lumină misterioasă,

Care tare strălucea 

Într-un colț al încăperii...

Ce sa fie acolo oare? 

O lumină fermecata?

Nu cumva este o cale

Și viața îmi e salvată

De furia acestei fiare?

Și merse acolo omul 

Cu ursul pe urma sa,

Ce văzu? O nestemată

Care superb strălucea,

Pe o masă de granit 

In triunghiulara sală,

În față i s-a ivit.

Nu văzuse niciodată

O asemenea minune,

In acest mijloc de munte

O piatra unică-n lume

Care folosi drept armă 

Pentru Zamolxis al nostru 

In lupta cu fiorosul 

Care-l urmărea mereu.

Nu i s-a părut prea greu

Să lovească ursu-n piept

El se prăbuși direct

Pe a peșterii podea...

Iar Zamolxis nu știa 

Cine i-a făcut dreptate

Dându-i puteri fermecate, 

Chiar atunci când a sa viață

Atârna de-un fir de ață!

Și deodată ce sa vadă?

Din piatra pusă pe masă

O lumină fermecată 

Și-un om se ivi deodată:

Bun venit la mine-n casă!

Bun venit Zamolxis, zise

Bătrânelul nou sosit

Eu sunt Duhul Pietrei Sacre

Tu ești Trimisul Sortit

Să conducă tot poporul 

Dar momentul n-a sosit,

Căci răbdarea ti-e-ncercată 

Pentru ca s-o dobândești 

Si să înveți totodată 

Piatra să o stăpânești!

Pentru asta tu in lume

Deîndată sa pornești,

Să înveți doar lucruri bune 

Doar așa poți să găsești 

Tot ce poate face Piatra!

Azi aicea vei dormi 

Iar pentru-mplinirea Sorții,

Mâine-n lume vei porni!

Iar pe când vei reveni

In aceste locuri sfinte,

Tu vei fi al meu Părinte 

Și al Dacilor stăpân!

Blana ursului va fi

Mereu a ta-mbrăcăminte

Să înveți tot ce-i mai bun

De pe lume, ține minte!

Acum a-nțeles Zamolxis 

Ce Soartă i-a fost ursită!

El se duse la culcare 

Mintea-i era obosită

De atâtea griji și gânduri,

Și atâtea frământări

Și avu un somn cu vise 

Unde apăreau doar fiare

Care doreau să-l omoare!

Și se făcu dimineață...iar Zamolxis se trezi 

Afară sub cerul liber și o stâncă el zări 

Cu o formă diferită, care îi părea ciudată,

Tot privind această stâncă el aude dintr-odată

Cum aceasta îi vorbește 

Cu forma-i de cap de om:

Eu sunt Sfinxul, nu te teme! 

Paznicul cu chip de piatră,

Păzesc locurile sfinte

Și frumoasa nestemată!

Du-te n lume să-mplinești

Soarta ce ți-au hărăzit-o

Ursitoarele cerești! 

Atunci se gândi Zamolxis:

Acum știu eu cum afla

Duhul de cel ce intra

In Hotaru-acela Sfânt 

Cum afla și cu ce gând 

Au pătruns acolo toți 

Știa până si ce sorți

Au avut cei ce au intrat 

In acel loc fermecat.

Până la el n-a pătruns 

Om în Muntele Ascuns.

Și atunci porni Zamolxis...

Merse-n lume cum i-a spus 

Duhul cel al Pietrei Sacre 

Și al său loial supus,

Sfinxul cel cu chip de piatră...

Merse peste mări și țări 

In cele mai mari depărtări.

Și așa trecură anii 

Zamolxis îmbătrâni 

Și când se-mplini ursita 

In Dacia iar sosi.

Era un bătrân de acuma 

Și-a ajuns un înțelept 

Era om umblat prin lume 

Dar găsea și un defect 

În a lumii rânduială

Nu era leac pentru o boală

Grea ca dorul cel de casă...

Cum se poate vindeca

Când acesta nu te lasă?

Tot gândindu-se la asta 

Găsi bolii vindecare 

Prin întoarcere acasă

Altfel de ea n-ai scăpare!

Si-ncepu Zamolxis munca 

Și-a Dacilor învățare! 

Despre Credință și Suflet.

Ce gândeau aceștia oare

Despre acel bătrân cu barbă

Și pletos din fața lor?

Ei credeau că e Trimisul 

Cerului pentru popor.

Astfel și la Rege ajunse 

Care de el a aflat 

Mare Preot el îl puse

Cel de-al doilea om în stat.

Așa îi fu mai ușoară 

Misiunea de învățare

Și-a Dacilor înălțare 

Pe o treaptă spirituală

Spre a lor civilizare.

Dar al său gând nu-i da pace 

Tinerețea n-o uita 

Si mai mereu se gândea 

La ciudata întâmplare 

Ce l-a pus pe această cale...

De câte ori se ruga 

Piscurile le privea 

Și la Duh se tot gândea:

Oare nu va apărea?

Când Ursita se împlini

Iată că Duhul sosi,

Într-o noapte călduroasă

Cu stele pe cer mii.

Îi vorbi atunci în vis:

Iată, Stăpâne Zamolxis 

Asa cum demult ți-am promis,

A venit acum momentul 

In Hotar ca să te-ntorci

In sala triunghiulară 

Vei veni să mă-ntâlnesti,

Soarta să ți-o împlinești!

Și Zamolxis deîndată

Cu toiagul nelipsit 

Pentru a se-ntâlni cu Duhul

Spre Sala Sacră a pornit.

Și ajunse din nou acolo

In fața Sfinxului de Piatră

Și știa Solul acuma

Cum sa facă să străbată

Calea către Sala Sacră 

Și din degete a făcut 

Steaua cea cu zece colțuri

Și în genunchi a căzut,

Iară Sfinxul cel puternic 

Și Paznic peste Hotare

Ii zise: Stăpân Zamolxis 

Bun revenit în Sanctuare

Acum căzând în mirare

Bătrânul gândește: Sfinxul

Mi-a zis Stăpâne mie...

Da, îi răspunse acesta 

Așa ți se cuvine ție

Căci ești nemuritor acuma 

Ești întocmai ca și noi.

Ești zeu al Dacilor Liberi 

Și în pace și-n război!

Ție-ti vor face altare 

Si ți se vor închina 

Și-ți vor aduce ofrande 

La tine se vor ruga 

Iar tu in schimb le vei da

Libertatea lor eternă... 

Putere și Bunăstare

Și-n lupte Glorie Mare

Duhul îl vei stăpâni 

Și Piatra o vei purta 

De la ele vei afla 

Cum să-ți împlinești Destinul

Să fii Zamolxis Divinul.

Și-o Lumină îl conduse 

În Triunghiulara Sacră

Era zeu și el acuma 

Cu gândul putea sa meargă 

Unde mai demult umbla...

Sau pe poteci depărtate 

Și de oameni necălcate!

Se scurseră iarăși anii...

Ani și secole la rând

Și trăiră bine Dacii

In Zamolxis toți crezând 

Și-n puterea sacră a Pietrei

Ca într-un vechi legământ...

Dar acele vremi trecură...

Iară Dacii a lor credință 

În Zamolxis o pierdură.

Și căzură in uitare...

Ca plată pentru păcatul 

De a-și fi lepădat credința 

Veche și nemuritoare!

Iar bătrânii spun  adesea 

Iertarea pentru păcat,

O poate aduce solul 

Care e mult-așteptat

De Zamolxis și de Sfinxul 

Care azi e mărturie,

Pentru acele vremuri sfinte

Și a Dacilor mândrie! 

Poveste de dragoste

Pe malul lacului albastru

Sta Ileana, ganditoare

Era frumoasa ca o floare,

Si parul galben ca un astru...

Si Fat Frumos zise, zambindu-i:

De ce te uiti adanc in zare?

Unde-ti cauti fericirea?

La o mare departare?

Ea-i aici, barbatul zise

Privind-o cu duiosie

Vreau sa te cer de sotie!

Si atunci Ileana, blanda,

Ca un puf de papadie

Ii sopti, privindu-l gales:

De ma vrei sa-ti fiu sotie,

Trebuie sa-mi dai trei lucruri:

Pace, dragoste, armonie,

Fericirea nu se poate

Construi fara acestea,

Care-s de la Cer lasate!

Fat-Frumos raspunse atuncea

Cu o bucurie vie:

O, femeia vietii mele!

Eu ti-as da si din cer stele

Doar sa fii a mea sotie!

Sa te fac sa razi cu lacrimi

Cum nu ai mai ras vreodat'

Si dupa atatea patimi

In sfarsit sa-ti fiu barbat!

Iar Ileana, dandu-i mana

Si cu multa bucurie,

Exclama: Sa-ti fiu sotie,

De-astazi, pentru totdeauna!

Si asa traira dansii

Fericirea ca-n povesti,

Dup-o nunta cu splendoarea

Nuntilor imparatesti!

Despre Dumnezeu

Ma uit acum, in ceas de seara,

Privind intens catre amurg

Melancolia ma-nconjoara,

Si ma gandesc la Demiurg.

Ce o fi acela oare?

Este doar al lumii zeu?

Nu, este un spirit mare

Si se numeste Dumnezeu.

E spiritul cu multe nume

E Dumnezeu pentru crestini

Iehova e pentru evrei in lume

Si-Allah se cheamă pentru beduini.

E Creatorul lumii noastre

Si-al altor lumi indepartate

Al planetei noastre albastre

Si al planetelor uitate.

E Spiritul ce ne-nconjoara

Cu bine si-ajutor divin,

De ne rugam seara de seara

Tot mai siguri ne simtim

De-a Sa protectie cereasca

Dar trebuie indeplinite

In viata noastra cea lumeasca

Poruncile ce-au fost graite

De Demiurgul fara margini

Prin Isus, Moise, Mohamed 

Si alti profeti cu sfinte sarcini

In care toti oamenii cred.