Dor de părinți

In casa stand, in ceas de seara,

Ii vedem drept niste sfinti

Si un dor ne inconjoara,

Este dorul de parinti.

O, tata, ce n as da acuma,

Un ceas aici, acum, sa fii

Cum ai fost intotdeauna,

Si cu sufletul vei fi!

Caci nu i durere mai intensa,

Decat sa ti vezi ai tai parinti 

Cum pleaca, incepand o densa

Calatorie catre sfinti...

Nimic nu e in lumea mare,

Cat traim pe-acest Pamant

Ca si o mama iubitoare,

Si devotata pana la mormant!

 

Pretuiti-va parintii,

Cei care ii mai aveti

Cand vor fi in rand cu sfintii,

Degeaba ai sa regreti

Ca i ai suparat adesea.

Noi, cei care nu-i avem,

I-am mai vrea o clip-alaturi,

Insa n-o sa mai putem....

Si de-aceea ne-nconjoara

Dorul aprig de parinti,

Si-n casa stand, in ceas de seara,

Ii vedem drept niste sfinti.

Realitate

Mă-ntreb mereu ce rost mai are

Să scrii, sa popularizezi,

Ale dacilor din vechi legende

Când pe nimeni nu interesezi?

Nu, cultura nu e-n România,

Un domeniu de vreun mare interes,

Căci Tik Tok își arogă-ncet domnia

Și lumea-l accesează tot mai des...

Uitati-vă la nordica Islandă

Ce popor citit și muncitor!

Uitați-vă ce mult acolo se citește,

Și fiecare-al câtelea e scriitor!

E țara cu cele mai multe scrieri

Din lume pe cap de locuitor,

Nu frigul e de "vină" pentru asta

Ci grija țării pentru viitor.

Căci nația care nu mai citește 

Și radacinile nu le cunoaște,

Intra pe Tik Tok cat ai zice pește

Spălarea creierului imediat o paște.

Numai cultura grabnic te ajută

Să fii un om puternic, cu păreri, 

Iar rădăcina getă nu se uită

Nici ale neamului nostru dureri.

Căci un copil fără a-și ști părinții 

Din ce familie in viață a plecat, 

Dezradacinat e, îl mănâncă Sfinții

Și întotdeauna el va fi dezorientat.

Aceeași teorie se aplică

Și la popor, exact ca la copil,

Fără rădăcini încet se strică

Și-și face viața numai pe mobil!

Iată ce importantă e cultura

Și legătura cu trecutul țării,

Iar aceste două lucruri, dragii mei

Nu avem voie sa le dăm uitării!

Legenda Lupului Alb Dacic in versuri

      Dragi cititori, vă prezint aici versificarea Legendei Lupului Alb Dacic, făcută de mine. O puteți citi în proză aici. https://m.facebook.com/738846389547886/photos/a.738846469547878/3760647880701040/?type=3

In vremuri demult uitate

Un preot cu har ursit 

Ia cetate cu cetate 

Să transmită-nvățătura

Lui Zamolxis cel vestit 

Care-asupra lor veghea...

Iar în ciuda tinereții

Părul ca neaua-i era.

Și cu dragoste slujea 

Pe Zamolxis cel Trimis

Să-i învețe pe toți geții

Calea către Paradis!

Zamolxis, aflând de-aceasta

In munții sacri-l chemă

Pentru a-l avea aproape...

Preotu-atunci încetă

Să colinde toată țara!

Și-a găsit în fine-un rost 

Acolo, lângă Zamolxis,

Unde avea adăpost

Lângă Peștera cea sacră

O cocioabă și-a făcut...

Omul se gândi atuncea

Acum nu mai tre' să bat 

Pe la porțile din sate

Pentru hrană și un pat!

Fructele de aici mi-s hrană,

Iar izvorul cel nestins

Apă-mi dă! Deci fără teamă

Spun că sunt în Paradis!

Preotul colindă adesea

Pădurile sfinte dace

Fără să aibă vreo teamă

Că fiarele o să-l atace.

Începu să le vorbească 

De Zamolxis cel Trimis 

El le-a învățat și limba

Și le-a spus de Paradis!

Fiarele îl acceptară

Drept al lui Zamolxis Sol 

Cel mai tare-l adorară

Lupii - al Daciei Simbol.

De la el au învățat

Când se duc la vânătoare 

Ciutele sa nu le omoare

Decât dacă sunt bolnave

Sau bătrâne...

Totul are rost pe lume

Spuse preotu-nțelept,

Pentru Zamolxe cel Drept

Toți avem un rol în viață

Și vă dau acum povață

Cruțați acele căprioare

Ce au putere și vigoare!

Și-odată Zamolxis spune

Către preotul vestit:

Ți-am văzut activitatea

De când în munți ai venit!

Fiarele toate te adoră 

Tu cu ele te-ntelegi,

Tu le ești conducătorul

Le dai principii și legi.

Iară lupii te acceptă,

Al haitei stăpân să fii

La un semn al tău, fii sigur

Te urmează mii și mii.

Sufletul curat îți este

Și mereu special va fi

De aceea eu te-am ales 

Aici slujitor să-mi fii.

Dar sosit-a azi momentul 

Ursita s-o împlinești 

Sacrificiul să-l înfăptui

Și pe Daci sa ii slujești!

Timpuri grele ne așteaptă,

Suntem puși la încercare 

Cum ai vrea, iubite preot

Neamului să-i slujești, oare?

Preotul căzu pe gânduri

Și în genunchi el s-a pus,

Și cu glas molcom grait-a:

Poruncește, sunt supus

Ție, mărite Zamolxis...

Și de-i zice ca să mor

Fie așa, dacă prin moarte

Pot sluji acest popor!

Nu, preot cu păr ca neaua

Grăi Zamolxe mișcat.

Moartea-ți nu-i folositoare 

Mie sau vreunui Dac.

Doar vom bucura dușmanii 

Și le vom face pe plac.

Glia Sfântă strămoșească

De-acum de tine depinde.

Se gândi Zamolxe atuncea

Și-i veni ceva în minte:

Sfinte Preot, zise Solul

M-am gândit să te transform

Prin puterea mea și-a Pietrei 

Te fac să nu mai fii Om,

Ci un Lup... dar nu de-oricare

Un Lup Alb de acum să fii

Precum păru-ți alb ca neaua

Lupii să te urmeze mii

Și să fii nemuritor

Să aperi acest popor!

Preotul cu ochii n lacrimi

Spuse: Nu sunt demn să am

O asemenea onoare

Să fiu pază acestui neam.

Iar Zamolxe ii răspunse

Cu tunet profund in glas:

Nu tu hotărăști, îi spuse

Ci eu! Și așa a rămas.

Trebuie să faci ca lupii 

Ascultare să îți dea

La un semn al tău să poată

S-asculte porunca mea.

De se-ntâmplă toate astea

Tu cu mine-n munți vei fi

Pe veci. Iar Muntele Sacru 

Tu îl vei mai părăsi

Doar dacă pământul nostru 

De rele-i amenințat...

Și acestea fiind spuse, Zamolxis se ridică

De pe tronu-i de granit...Piatra Sacră o luă

Și o îndreptă spre Ceruri...o lumină se ivi

Și o ceață orbitoare pe preot învălui 

Și un Lup Alb, demn și mare

Într-o clipă deveni.

O! Ce Lup cum nu e altul

Nicăieri pe acest pământ!

Cât un urs era de mare, 

La mânie spumegând.

Colții, ghiarele ascuțite,

Ca niste săbii erau 

Iară ochii de jăratec 

Doar privind te pătrundeau.

Blana-i albă ca zăpada,

Nici un lup n-o mai avea

Doar acest Lup Alb și mare,

Care diferit era.

Iată astfel prinse viață

Lupul Alb apărător

A țării Dacilor Liberi

Și-a întregului popor.

Și merse Lupul prin țară,

Să-i cunoască pe supuși

Iară lupii-l adorară

Sub conducerea-i sunt puși.

La un strigăt ei veneau 

Și săreau in ajutor 

Când pericole uriașe 

Erau peste acest popor.

Și erau adesea-n luptă

Atacând dușmane armate, 

Când acestea nu se-așteaptă 

Și din față, și din spate.  

Lupii acum nu mai prădară

Ale oamenilor curți,

Ci în lupte-i ajutară,

Cum li s-a transmis din munți

De la Lupul Alb Stăpânul

Și de la Zamolxis Zeu...

De la Duhul Pietrei Sacre

Ce va dăinui mereu!

Lupii astfel pătrunseră 

In armatele adverse,

Informații prețioase

Ei putând atunci să verse 

Marelui Lup Alb Stăpânul 

Care le-a dat mai departe,

Comandanților de oaste

Ajutându-i astfel Lupul

Să câștige bătălii 

Pentru a Daciei mărire

Și glorie pentru ani mii!

Si când cântecul de luptă

Se-aude ca o strigare,

Toți vitejii vin grămadă

La a Lupului chemare.

Iar lașii și trădătorii 

De pedeapsă cruntă au parte 

La lupi sunt lăsați, să moară

Fără s-aibă măcar parte 

De Sacrificiul Nemuririi 

Care e țelul suprem,

De atâtea generații 

Pentru acest neam drept și demn!

Iar pe trădătorul dac

Lupii nu-l puteau mânca,

Toți având o mare silă

De trădarea ce-o făcea! 

Într-o vară sta Zamolxis și privi adânc la stele,

Și părea că stă de vorbă-ntelegându-le pe ele...

Și îi zise dintr-odată Lupului cel diferit:

Dragă prietene, nu-ți este 

De ajuns cât m-ai slujit?

Secole întregi trecură

De când Lup eu te am făcut

Nu ai vrea sa fii Om iarăși 

Cum erai la început?

O ființă muritoare,

Cum erai de la născare?

Stăpâne mărit Zamolxis,

Grăi Lupul curajos

Lasă-mă cum sunt acuma 

Căci sunt mult mai de folos.

Ca Om mi-am făcut misiunea 

Colindând în sus și-n jos 

Prin toate satele dace

Și-n falnicele cetăți 

Iar cu mine Om, toți lupii 

Vor prăda ca-n alte dăți,

Curți, gospodării...și oameni

Ca-n trecut vor ataca,

După vechile obiceiuri

Pe daci iar îi vor mânca!

Și așa auzind Zamolxis 

Lupului ii răspundea:

Mare Lup Alb, spuse Zeul, 

Apreciez credința ta!

Dar vor veni timpuri grele 

Și om nu-i mai putea fi...

Simt și eu, răspunde Lupul,

Dar mai de folos voi fi

De rămân Lup mai departe...

Și Zamolxis îi zicea:

Noi ne vom retrage-n Munte,

Și in veci ii vom veghea 

Pe ai noștri daci in lupte,

Și în toată viața lor...

Tu ești Lupul cel puternic...

Eu Trimis pentru popor!

Și Lupul profund gândit-a 

Și deodată a grăit:

Mărite stăpân Zamolxis, 

la ceva eu m-am gândit.

Dar îi este greu a-i spune

Și atunci el ezita...

Zamolxis, citindu-i gândul, 

Prietenește ii spunea:

Hai, vorbește, n-avea teamă

Spune ce pe suflet ai!

Și atunci Lupul vorbește:

Nu se poate pe acest plai,

Să împiedicăm necazul

Care peste Daci va da?

Nu, îi răspunde Zamolxis,

Omul are Soarta sa

Va trebui să greșească

Și învățături să tragă,

Și apoi să se căiască

Pentru viața lor întreagă!

Și în Munte se vor duce 

Sacrul Munte nepătruns

Care peste ani de acuma

Va fi Muntele Ascuns...

Secole vor sta acolo,

Ce vor pare o veșnicie...

Și anii din nou trecură...

Secole de armonie,

Între Zeu, lupi și popor

Doar pace și prietenie!

Lupii parcă-nțelegeau,

Mai bine parcă credința

In Zamolxis Zeul Mare

Pentru c-aveau doar dorința 

Să se apere pe ei,

Oamenii și țara mare

Chiar cu sacrificiu demn,

Și a vieții sacrificare!

Tot ce e frumos nu ține 

Niciodat' la nesfârșit!

Iată acele timpuri grele,

Într-un final au sosit!

Invazia era aproape 

De Hotarul getic sfânt 

Iar oamenii, nestatornici

De când sunt ei pe Pământ,

Au început să nu creadă

In a Zeului putere...

Ci au lăsat a lor ofrande

Și-a sufletelor durere,

Zeităților străine! 

Și astfel s-au depărtat 

De credința strămoșească,

Pe Zamolxis l-au uitat...

Începură s-aibă frică,

De a Lupului mânie

Si-ncepură geții mândri

Să omoare cu furie 

Lupii cei frați odinioară,

De prin codri și păduri...

Fiecare având speranța 

In mintea-i încețoșată

Că-l vor captura pe Lupul 

Cel frate de altădată,

Lupul acela alb ca neaua

Ce odinioară-i apăra...

La romani ei, trădătorii

Drept trofeu voiau să-l dea!

Zamolxis, văzând acestea

Groaznic s-a mai enervat,

Și luând cu el și Lupul

Spre Munte ei au plecat.

Și au interzis atuncea

Haitelor de lupi din Munte

Să-i mai însoțească-n luptă

Pe acei trădători de frunte! 

In Triunghiulara Sală

Duhul Pietrei aștepta...

Cu tristețe mare-n suflet, 

Și el profund suferea...

Moș Timp lui i se spuse 

In timpurile vechi mereu...

Noi, astăzi l-am numi altfel...

I-am spune doar...Dumnezeu.

Și puținii geți luptară 

Ce-n Zamolxis mai credeau,

Fără Zeu și Lup alături,

Să-i învingă nu puteau

Pe dușmanii de la Roma,

Care țara o cucereau

Și duceau cu ei acolo

Aurul ce îl luau!

Lupul Alb de pe colină,

La bătălii trist privea 

Doar lăcrima când vedea 

Cum Dacia se închină 

Și trădarea o-nvingea!

După aceste-nfrângeri triste

Lupul în Munți se retrase,

Cu Zamolxis și cu Duhul

În Muntele Ascuns rămase!

Se arătă doar câteodată

În vremuri de grea restriște

Parte nu luă la lupte,

Se uita cu priviri triste

Cum sunt învinși mereu Dacii...

Care urât îi tradară,

Și mergea să-i spună atuncea 

Lui Zamolxis ce-i pe afară!

Și așa trecură anii

Decenii, secole multe

Iar chemarea Lupului

Astăzi nu se mai aude...

Doar pământul, pomii, cerul

Mai aud dulcea chemare.

Lupul stă de atunci de pază

Pentru a Zeului iertare

Pentru a aduna poporul 

Și a reface Regatul

Cum era el odinioară...

Înainte de trădare

Când era prosper și mare!

Dar să știe tot poporul 

Dacii bine n-or mai sta 

Până revin la Credință

Și trădarea o vor uita! 

Unirea din 1859 și mișcările de separație moldovene

   Dragi cititori, azi fiind 24 Ianuarie am sa va prezint contextul înfăptuirii Unirii Mici (cea din 1859), precum și mișcările separatiste din Moldova acelei perioade.

     Unirea:

     In acea perioadă soarta celor 2 Principate (Moldova și Țara Românească) se afla in mâinile a doua mari puteri: Rusia Țaristă și Imperiul Otoman care se opuneau unirii.

      Ideea Unirii a apărut cu aproape 30 de ani înaintea anului 1859. In 1831-1832 se adoptă în Moldova și Țara Românească Regulamentele Organice. Acestea sunt adoptate de administrația rusă din cele două state și prevăd un sistem comun de guvernare în cele două state apropiat de cel tradițional (inclusiv conducerea celor două state de către hospodari). Pentru prima dată avem un sistem comun de guvernare.  Apoi, in 1833 și 1835 se încheie acorduri vamale între cele două state prin care se elimină posturile vamale între cele două țări și taxele vamale, cu excepția celor pe sare. Această măsură intră în vigoare incepând cu 1 ianuarie 1848. Domnitorii celor două Principate erau: Mihail Sturdza in Moldova și Gheorghe Bibescu in Țara Românească.

      Următorul eveniment care are o importanță deosebită în Unirea Principatelor este Războiul Crimeii (1853-1856), in care Franța, Anglia, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman înving Imperiul Rus chiar la el acasă. In urma Păcii de la Paris (1856), 3 județe din S Basarabiei sunt retrocedate Moldovei (Cahul, Ismail și Bolgrad). Războiul aduce după sine slăbirea Imperiului Rus și potolirea pentru moment a dorinței sale de expansiune spre gurile Dunării.

      De asemenea, prin Tratatul de Pace de la Paris cele două țări ies de sub protectoratul rusesc sub care au intrat după Pacea de la Adrianopol (1829) și intră sub protecția colectivă a celor 7 puteri europene (Anglia, Franța, Sardinia, Turcia, Austria, Rusia și Prusia) fiind păstrată suzeranitatea otomană. Imperiul Otoman se obliga sa respecte cultul celor două țări, legislația lor, dreptul la navigație și la comerț. De asemenea se hotărăște organizarea de Divanuri Ad-hoc pentru a hotărî organizarea celor două state.

     

       In acest scop se constituie în Moldova un Comitet Central al Unirii in februarie 1857 la Iași iar în Țara Românească  un Comitet Electoral al Unirii care cer Unirea celor două principate într-un stat neutru și autonom cu numele de România, prinț străin, domnie ereditară, etc.  Ambele comitete au cam aceleași solicitări.

      Pe baza acestora, in octombrie au loc Adunări Ad-hoc in ambele țări. Poarta otomană numise in cele două țări caimacami (locțiitori de domni). In Tara Românească era Alexandru Ghica, fost domnitor legitim iar în Moldova Teodor Balș. Acesta din urmă moare și este înlocuit cu Nicolae Vogoride. In Tara Românească totul s-a desfășurat normal, Adunarea adoptând Unirea. In Moldova însă, Vogoride era un antiunionist convins și având sustinerea Austriei și promisiunea Porții că îl va pune domn daca nu se va vota Unirea va falsifica alegerile. Însă o scrisoare trimisă către fratele său va ajunge in presa belgiană din Bruxelles și totul este demascat. Soția lui Ecaterina Conachi, unionistă convinsa, ii va sustrage scrisoarea, care dovedește legăturile sale cu turcii, și i-o va înmâna fratelui său vitreg Costache Negri care o dă spre publicare ziarului belgian L'Étoile de l'Orient (Steaua Orientului). După această demascare are loc întâlnirea de la Osborne între Anglia și Franța unde se hotărăște anularea alegerilor și repetarea lor. Desigur rezultatul este zdrobitor prounionist (83 din 85 de voturi).

     In urma acestor evenimente, in 1858, puterile învingătoare se întâlnesc la Paris unde adoptă pe 7/19 august o Convenție care privește și românii. In aceasta se stipula separatia puterilor, rezultând o Unire mai mult formală. Nu se respecta astfel  in totalitate dorința românilor exprimată în anul anterior. 

     Se stipula ca noua construcție statală să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, să aibă doi domni, două capitale (Iași și București), două Adunări legislative, două armate iar ca organe comune sa aibă Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație, ambele cu sediul în Focșani, oraș de graniță. Pe acolo trece Milcovul care atunci era granița dintre cele două state.  Astfel isi încetează valabilitatea Regulamentele Organice de care am făcut vorbire mai sus. Acest act era susținut puternic de Împăratul Franței, Napoleon III care dorea un cap de pod profrancez in coasta Rusiei. Numai că actul nu preciza că cei doi domnitori trebuie sa fie persoane diferite iar cele două Divanuri Ad-hoc au profitat de acest lucru și l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn în Moldova (5 ianuarie 1859) și în Țara Românească (24 ianuarie 1859). După o intensă campanie diplomatică la care a participat inclusiv poetul Vasile Alecsandri, prieten cu Cuza și unionist convins se ajunge la recunoașterea dublei alegeri de către toate  cele 7 puteri garante pe 25 iulie /6 august 1859, la cea de a treia ședință a Conferinței de la Paris.

    Nu voi insista acum asupra reformelor lui Cuza pentru că nu constituie tema acestui articol. Voi spune doar că a fost cel care a pus bazele României moderne fiind cel mai mare reformator din istoria modernă a României.

      Și acum să vedem care au fost mișcările de separație din Moldova acelor timpuri.

      Mișcările de separație moldovene:

  

      In ciuda a ceea se se tot spune, Unirea nu a decurs lin și nici nu toți locuitorii celor 2 Principate o agreau. In Moldova a existat un puternic partid antiunionist încă din 1856 când abia se vehicula ideea de Unire. Acesta  aduna sub steagul său boieri și intelectuali cunoscuți precum: celebrul scriitor Costache Negruzzi, Nicolae Istrati și Gheorghe Asachi. Aceștia considerau că prin unire Iasiul va decădea pierzându-și importanța iar Moldova va deveni o provincie marginală a noului stat. De asemenea, fiind mai puțini decât muntenii vor fi mai slab reprezentati in organele viitorului stat. Desigur, marile familii boierești se temeau că își vor pierde privilegiile sau nu le vor dobândi in cazul Unirii.

      Odată cu dubla alegere a lui Cuza ca domn aceste mișcări au încetat dar datorită centralismului acestuia și datorita faptului că a păstrat doar Bucureștiul ca și capitală ele renasc, izbucnind din nou după abdicarea domnitorului. Pe timpul domniei lui Cuza Iașiul și Moldova cunosc o decădere, ceea ce duce la o antipatie a unei părți însemnate a moldovenilor față de domnitor (deși era moldovean și el). Rusia sprijinea aceste mișcări prin propaganda in presa și prin alte mijloace și prin ajutor bănesc. 

      

       In 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice de Monstruoasa Coaliție formata din liberali și conservatori (adversari politici în rest). Domnitorul ia drumul exilului stabilindu-se la Döbling in Germania. Astfel ia naștere Locotenența Domnească ce urma să conducă țara până la aducerea prințului străin.  Ea era formată din Lascar Catargiu, colonelul Nicolae Golescu și generalul Nicolae Haralambie. Cu ocazia acestui eveniment la Iași au loc 3 zile de luminatie. Se sărbătorea evenimentul cu fast și bucurie. In data de 3/15 aprilie 1866 are loc la Iași un eveniment mai puțin cunoscut și prezentat în cărțile de istorie: Mișcarea de separație. La ea participa mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu simpatii proruse, diaconul Ion Creangă, viitorul mare scriitor, antiunionist convins care antipatiza profund muntenii și oltenii, frații Constantin și Alexandru Moruzi, primul fiind cetățean rus, mai multi membri ai familiei boierești Roznovanu și Teodor Boldur Lățescu, el dirijând efectiv mișcarea de stradă.

Nicolae Rosetti Roznovanu, alintat și Nunuță urma să devină domn al Moldovei iar cele două țări urmau să se separe. Culmea e că s-a adresat demonstrantilor in franceza, nestiind limba țării unde urma să fie domn, româna. Nu se cerea neapărat separarea totală ci respectarea condițiilor Convenției de la Paris despre care am vorbit mai sus. Se scanda: Jos Unirea! Trăiască Moldova! Jos Prințul străin! (acela nu sosise încă) Trăiască Convenția! (de la Paris n.a.). 

     Acest lucru nu a rămas fără urmări. Lascar Catargiu a trimis armata fiind confruntări între aceasta și demonstranți. Mitropolitul Calinic Miclescu, cel care incita la separatism in dimineața acelei zile la Liturghie a fugit. Se zice că a fost salvat îmbrăcat fiind în femeie și ascuns de pe atunci diaconul Ion Creangă într-un butoi in beciul unei cârciumi. Ironia sortii face ca exact Calinic să îl raspopeasca mai târziu pe Creangă pentru că trăgea cu pușca  după ciori și vrăbii, mergea la teatru, lucru nepermis preoților in acel timp, pentru că se tundea etc. Dar poate nu aveam un mare povestitor daca nu se întâmplau toate aceste lucruri...

        Odată cu sosirea lui Carol I pe tronul României la 10 mai 1866 aceste mișcări s-au estompat până la dispariția lor totală la începutul secolului trecut.

       Cam acesta a fost drumul parcurs de cele două state de la începutul ideii de Unire pana la realizarea ei? De ce e importanta Unirea aceasta? Fara ea nu aveam Romania Mare de la 1918. Ea a fost temelia pe care s-au construit ce a urmat.

      

        

         

 

Legenda lui Zamolxis in versuri

Aceasta este versificarea unei legende populare găsite de mine pe Internet. Versificarea am făcut-o eu. Va invit sa o citiți și sub forma de proză accesând linkul  https://deceneuinteleptul.wordpress.com/2015/07/24/legenda-lui-zamolxe/

Într-o țară din vechi timpuri,

Bogată cum alta nu-i

Trăia un popor viteaz,

Mândru și la locul lui.

Trei Ursitoare spuseră:

Iat-o țară colț de Rai!

Cu recolte, turme, miere

Să așezăm pe acest plai

Niște oameni drepți și falnici

Pe măsura acestei țări!

Dacii cei viteji și harnici,

Cunoscuți în patru zări 

Prin aceste calități 

De la Ursită lăsate.

Cinstea cât și hărnicia

Unor suflete curate

Pomenit-a fost din vechi

In scrierile bătrâne.

Herodot și alți istorici 

Au transmis și pentru mâine

Ce viteaz și drept era

Getul nostru cel vestit!

Iată cum din neamul falnic 

Se ridică Sol ursit 

Ce Zamolxis se numește

Este Solul cel trimis,

Să conducă-ntreg poporul 

Înapoi spre Paradis 

Prin filozofii și pilde

Și prin cale de-nvățat.

Dacii de la el luară

Un exemplu de urmat. 

Dar tânăr fiind, Zamolxis,

Colinda munți și păduri

Lacurile Mândra, Mija,

Din ale neamului guri

Câte-n lună și în stele

Cunoștințe el afla,

Ani de zile învățat-a 

Tot ce se putea studia.

Făcând din asta o artă

Făr'să știe a sa Soartă.

Într-o zi, mergând Zamolxis 

In plimbarea sa pe jos,

A ajuns el dintr-odată

Într-un loc foarte frumos

Din ai săi munți:

Ce e asta? se miră atunci Trimisul...

Ce-o fi oare? Am găsit

In ai mei munți Paradisul?

O, ce vale minunată!

Ce liniște mă-nconjoară!

Ce mister plutește-n aer,

In colțul acesta de țară?

Ce lumină diferită

Care munții înconjoară, 

Parcă și toată natura

Din acea parte de țară

Îl ghidează pe Zamolxis 

Care teama n-o știa,

Dar cu o strângere de suflet

Simte cum îl conducea

Soarta spre a lui misiune.

Simte că e așteptat,

Si de o forță nevăzută 

Parcă se vedea purtat 

Spre o sarcină neștiută.

Si-i părea că mai trecuse 

Prin acel loc fermecat 

Iată însă soarele 

Că apuse dintr-odat'

Iar noaptea veni, Zamolxis 

Neputând să meargă-n tihnă 

Spre ale sale știute locuri 

Căută loc de odihnă.

De o peșteră dăduse 

Numai bună de popas.

Ce să fac? Să dorm aicea?

Numai asta mi-a rămas

Se gândi atunci flăcăul.

Deîndată s-a  apucat,

Din nuiele, mușchi și frunze

Construi atunci un pat.

Își aprinse-un foc spunând 

Că jaru-l va încălzi 

Toată noaptea până când 

Zorile se vor ivi.

Ce se vede, ce se aude?

Se-ntrebă omul uimit

Și ce vede? La intrarea 

În peșteră s-a ițit

O fiară turbată, ursul

Ce intrarea o bloca 

Îl privea cu ochi de sticlă

Și întruna mormăia.

Acu' să te văd, Zamolxis,

Cum mai scapi de aici cu viață 

Se gândi atunci flăcăul:

Cui să cer acum povață?

Încercă atunci feciorul

De lighioană ca să scape, 

Cum sa facă? Ce sa facă?

Să fugă până mai poate.

Astfel Zamolxis ajunse

Într-o sală mult mai mare,

Ce comunica cu prima

Oare aicea am scăpare?

Se-ntrebă atunci flăcăul...

Si atunci putu vedea

O lumină misterioasă,

Care tare strălucea 

Într-un colț al încăperii...

Ce sa fie acolo oare? 

O lumină fermecata?

Nu cumva este o cale

Și viața îmi e salvată

De furia acestei fiare?

Și merse acolo omul 

Cu ursul pe urma sa,

Ce văzu? O nestemată

Care superb strălucea,

Pe o masă de granit 

In triunghiulara sală,

În față i s-a ivit.

Nu văzuse niciodată

O asemenea minune,

In acest mijloc de munte

O piatra unică-n lume

Care folosi drept armă 

Pentru Zamolxis al nostru 

In lupta cu fiorosul 

Care-l urmărea mereu.

Nu i s-a părut prea greu

Să lovească ursu-n piept

El se prăbuși direct

Pe a peșterii podea...

Iar Zamolxis nu știa 

Cine i-a făcut dreptate

Dându-i puteri fermecate, 

Chiar atunci când a sa viață

Atârna de-un fir de ață!

Și deodată ce sa vadă?

Din piatra pusă pe masă

O lumină fermecată 

Și-un om se ivi deodată:

Bun venit la mine-n casă!

Bun venit Zamolxis, zise

Bătrânelul nou sosit

Eu sunt Duhul Pietrei Sacre

Tu ești Trimisul Sortit

Să conducă tot poporul 

Dar momentul n-a sosit,

Căci răbdarea ti-e-ncercată 

Pentru ca s-o dobândești 

Si să înveți totodată 

Piatra să o stăpânești!

Pentru asta tu in lume

Deîndată sa pornești,

Să înveți doar lucruri bune 

Doar așa poți să găsești 

Tot ce poate face Piatra!

Azi aicea vei dormi 

Iar pentru-mplinirea Sorții,

Mâine-n lume vei porni!

Iar pe când vei reveni

In aceste locuri sfinte,

Tu vei fi al meu Părinte 

Și al Dacilor stăpân!

Blana ursului va fi

Mereu a ta-mbrăcăminte

Să înveți tot ce-i mai bun

De pe lume, ține minte!

Acum a-nțeles Zamolxis 

Ce Soartă i-a fost ursită!

El se duse la culcare 

Mintea-i era obosită

De atâtea griji și gânduri,

Și atâtea frământări

Și avu un somn cu vise 

Unde apăreau doar fiare

Care doreau să-l omoare!

Și se făcu dimineață...iar Zamolxis se trezi 

Afară sub cerul liber și o stâncă el zări 

Cu o formă diferită, care îi părea ciudată,

Tot privind această stâncă el aude dintr-odată

Cum aceasta îi vorbește 

Cu forma-i de cap de om:

Eu sunt Sfinxul, nu te teme! 

Paznicul cu chip de piatră,

Păzesc locurile sfinte

Și frumoasa nestemată!

Du-te n lume să-mplinești

Soarta ce ți-au hărăzit-o

Ursitoarele cerești! 

Atunci se gândi Zamolxis:

Acum știu eu cum afla

Duhul de cel ce intra

In Hotaru-acela Sfânt 

Cum afla și cu ce gând 

Au pătruns acolo toți 

Știa până si ce sorți

Au avut cei ce au intrat 

In acel loc fermecat.

Până la el n-a pătruns 

Om în Muntele Ascuns.

Și atunci porni Zamolxis...

Merse-n lume cum i-a spus 

Duhul cel al Pietrei Sacre 

Și al său loial supus,

Sfinxul cel cu chip de piatră...

Merse peste mări și țări 

In cele mai mari depărtări.

Și așa trecură anii 

Zamolxis îmbătrâni 

Și când se-mplini ursita 

In Dacia iar sosi.

Era un bătrân de acuma 

Și-a ajuns un înțelept 

Era om umblat prin lume 

Dar găsea și un defect 

În a lumii rânduială

Nu era leac pentru o boală

Grea ca dorul cel de casă...

Cum se poate vindeca

Când acesta nu te lasă?

Tot gândindu-se la asta 

Găsi bolii vindecare 

Prin întoarcere acasă

Altfel de ea n-ai scăpare!

Si-ncepu Zamolxis munca 

Și-a Dacilor învățare! 

Despre Credință și Suflet.

Ce gândeau aceștia oare

Despre acel bătrân cu barbă

Și pletos din fața lor?

Ei credeau că e Trimisul 

Cerului pentru popor.

Astfel și la Rege ajunse 

Care de el a aflat 

Mare Preot el îl puse

Cel de-al doilea om în stat.

Așa îi fu mai ușoară 

Misiunea de învățare

Și-a Dacilor înălțare 

Pe o treaptă spirituală

Spre a lor civilizare.

Dar al său gând nu-i da pace 

Tinerețea n-o uita 

Si mai mereu se gândea 

La ciudata întâmplare 

Ce l-a pus pe această cale...

De câte ori se ruga 

Piscurile le privea 

Și la Duh se tot gândea:

Oare nu va apărea?

Când Ursita se împlini

Iată că Duhul sosi,

Într-o noapte călduroasă

Cu stele pe cer mii.

Îi vorbi atunci în vis:

Iată, Stăpâne Zamolxis 

Asa cum demult ți-am promis,

A venit acum momentul 

In Hotar ca să te-ntorci

In sala triunghiulară 

Vei veni să mă-ntâlnesti,

Soarta să ți-o împlinești!

Și Zamolxis deîndată

Cu toiagul nelipsit 

Pentru a se-ntâlni cu Duhul

Spre Sala Sacră a pornit.

Și ajunse din nou acolo

In fața Sfinxului de Piatră

Și știa Solul acuma

Cum sa facă să străbată

Calea către Sala Sacră 

Și din degete a făcut 

Steaua cea cu zece colțuri

Și în genunchi a căzut,

Iară Sfinxul cel puternic 

Și Paznic peste Hotare

Ii zise: Stăpân Zamolxis 

Bun revenit în Sanctuare

Acum căzând în mirare

Bătrânul gândește: Sfinxul

Mi-a zis Stăpâne mie...

Da, îi răspunse acesta 

Așa ți se cuvine ție

Căci ești nemuritor acuma 

Ești întocmai ca și noi.

Ești zeu al Dacilor Liberi 

Și în pace și-n război!

Ție-ti vor face altare 

Si ți se vor închina 

Și-ți vor aduce ofrande 

La tine se vor ruga 

Iar tu in schimb le vei da

Libertatea lor eternă... 

Putere și Bunăstare

Și-n lupte Glorie Mare

Duhul îl vei stăpâni 

Și Piatra o vei purta 

De la ele vei afla 

Cum să-ți împlinești Destinul

Să fii Zamolxis Divinul.

Și-o Lumină îl conduse 

În Triunghiulara Sacră

Era zeu și el acuma 

Cu gândul putea sa meargă 

Unde mai demult umbla...

Sau pe poteci depărtate 

Și de oameni necălcate!

Se scurseră iarăși anii...

Ani și secole la rând

Și trăiră bine Dacii

In Zamolxis toți crezând 

Și-n puterea sacră a Pietrei

Ca într-un vechi legământ...

Dar acele vremi trecură...

Iară Dacii a lor credință 

În Zamolxis o pierdură.

Și căzură in uitare...

Ca plată pentru păcatul 

De a-și fi lepădat credința 

Veche și nemuritoare!

Iar bătrânii spun  adesea 

Iertarea pentru păcat,

O poate aduce solul 

Care e mult-așteptat

De Zamolxis și de Sfinxul 

Care azi e mărturie,

Pentru acele vremuri sfinte

Și a Dacilor mândrie! 

Poveste de dragoste

Pe malul lacului albastru

Sta Ileana, ganditoare

Era frumoasa ca o floare,

Si parul galben ca un astru...

Si Fat Frumos zise, zambindu-i:

De ce te uiti adanc in zare?

Unde-ti cauti fericirea?

La o mare departare?

Ea-i aici, barbatul zise

Privind-o cu duiosie

Vreau sa te cer de sotie!

Si atunci Ileana, blanda,

Ca un puf de papadie

Ii sopti, privindu-l gales:

De ma vrei sa-ti fiu sotie,

Trebuie sa-mi dai trei lucruri:

Pace, dragoste, armonie,

Fericirea nu se poate

Construi fara acestea,

Care-s de la Cer lasate!

Fat-Frumos raspunse atuncea

Cu o bucurie vie:

O, femeia vietii mele!

Eu ti-as da si din cer stele

Doar sa fii a mea sotie!

Sa te fac sa razi cu lacrimi

Cum nu ai mai ras vreodat'

Si dupa atatea patimi

In sfarsit sa-ti fiu barbat!

Iar Ileana, dandu-i mana

Si cu multa bucurie,

Exclama: Sa-ti fiu sotie,

De-astazi, pentru totdeauna!

Si asa traira dansii

Fericirea ca-n povesti,

Dup-o nunta cu splendoarea

Nuntilor imparatesti!

Despre Dumnezeu

Ma uit acum, in ceas de seara,

Privind intens catre amurg

Melancolia ma-nconjoara,

Si ma gandesc la Demiurg.

Ce o fi acela oare?

Este doar al lumii zeu?

Nu, este un spirit mare

Si se numeste Dumnezeu.

E spiritul cu multe nume

E Dumnezeu pentru crestini

Iehova e pentru evrei in lume

Si-Allah se cheamă pentru beduini.

E Creatorul lumii noastre

Si-al altor lumi indepartate

Al planetei noastre albastre

Si al planetelor uitate.

E Spiritul ce ne-nconjoara

Cu bine si-ajutor divin,

De ne rugam seara de seara

Tot mai siguri ne simtim

De-a Sa protectie cereasca

Dar trebuie indeplinite

In viata noastra cea lumeasca

Poruncile ce-au fost graite

De Demiurgul fara margini

Prin Isus, Moise, Mohamed 

Si alti profeti cu sfinte sarcini

In care toti oamenii cred.

Visare...

Visez o lume fericita

Visez ce nu putem avea,

Vreau omenirea linistita

Fara rau si viata grea!

O, Doamne, Tu stapan din ceruri

De ce ne-ai dat atatea rele?

Chiar nu puteai elibera

Omul de clipele grele?

Credinta astfel ne-o verifici,

Prin incercari de fel si fel

Noi ne luptam cu zmei veridici,

Dar nu toti suntem chiar la fel!

Unii s mai duri, altii mai tandri

Nu toti putem cu zmei lupta,

Unii s doar niste copilandri

Ce-si duc pe umeri soarta grea.

Norocul lor esti Tu, marite,

Ca nu lasi pe nimeni la greu

Si ii feresti de ispite,

Caci te numesti....Dumnezeu!

Tu esti speranta, alinarea,

Unei omeniri intregi,

Tu ne ocrotesti de rele

Si pe toti ne intelegi!

Adventismul de ziua a Saptea si Martorii lui Iehova

    Dragi prieteni, astăzi vom vorbi de doua denominațiuni creștine nord-americane de care sigur ați auzit: Adventiștii de Ziua a Șaptea (numiți în popor și sâmbătari) și Martorii lui Iehova.

    Acum să vedem ce caracteristici are fiecare din cele două culte:

    Adventismul de Ziua a Șaptea:

    Adventismul este un cult trinitarian (care acceptă Sfânta Treime) întemeiat de William Miller in anul 1840 care își bazează credința pe iminenta revenire a lui Isus Cristos pe Pământ. Deci, pe a doua venire. El a prevăzut evenimentul ca având loc pe 22 octombrie 1844. Desigur, nu s-a întâmplat acest lucru, acea zi fiind numită de atunci "Marea Dezamăgire". De asemenea, o alta caracteristica importantă este ținerea sâmbetei in locul duminicii ca zi de odihnă, de aici și denumirea de sâmbătari dată în satele noastre. Ei consideră sâmbăta ca fiind ziua a șaptea in care Dumnezeu s-a odihnit după ce a creat lumea cu tot ce e in ea. Fie vorba intre noi, Dumnezeu e un Spirit și nu are nevoie de odihnă. Dar nu poți comenta credința cuiva. Poți doar să o constați. 

    

    Adventiștii nu practică botezul nou-născuților ci fiecare persoana își alege singura momentul in care sa fie botezată cu apă.

    

    Adventiștii nu sărbătoresc Crăciunul nici Paștele, ci Sfânta Cină sau Cina cea de Taină unde Isus le-a spălat picioarele ucenicilor săi și au mâncat împreună azimă (pâine nedospită) și au băut must. Acest ritual se îndeplinește și azi in cultul adventist cu ocazia acestei sărbători, separat femeile de bărbați.

    Adventiștii pun Biblia în centrul învățăturii de credință, necrezând in Sfânta Tradiție. Ei consideră că Vechiul Testament și Noul Testament au importanță egală. Recunosc Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit) și cred că Dumnezeu este creatorul lumii.

    In credința adventistă se pune mare accent pe zecime. Adică pe donarea a 10% din venitul 

lunar către fondurile Bisericii. Din acești bani se întreprind acțiuni de binefacere, se platesc salariile pastorilor și se construiesc noi lăcașuri de cult.

    Adventiștii nu își fac cruce, nu se închină la icoane, moaște, chipuri cioplite sau statui iar sălile lor de rugăciune nu sunt pictate. 

    Adventiștii nu au preoți ci pastori care pot fi și dintre credincioși.

    Un adventist nu se poate căsători decât cu un alt membru al cultului. La nunțile adventiste nu se dansează. Adventiștii nu dansează niciodată și îi îndeamnă pe tineri spre activități practice și de voluntariat.

    Divorțul este un păcat și nu se admite decât în cazuri de adulter dovedit. In rest, duce la pierderea calității de membru al Bisericii.

    Adventiștii nu cred in Purgatoriu, nu fac pomeni nici rugăciuni pentru sufletele morților. Ei consideră că morții nu știu nimic, așa cum spune Biblia și așteaptă a doua venire când toți vor învia și "fiecare ochi Îl va vedea".

    De asemenea ei nu mănâncă deloc carne de porc considerând că e un animal necurat. Multi adventiști nu mănâncă deloc carne, fiind vegetarieni sau vegani. In acest cult se pune mult accent pe o hrană sănătoasă bazandu-se in special pe scrierile lui Ellen G. White.  Este strict interzis consumul de alcool, fumatul și consumul de cafea. 

    Adventiștii sprijină și pun mare accent pe cercetarea medicala, având multi membri ai cultului pionieri in domeniu.

     Acestea ar fi caracteristicile cultului adventist. Acum să trecem la celălalt cult analizat astăzi și anume

    Martorii lui Iehova:

    Fiecare dintre Dumneavoastră, dragi cititori, ați văzut măcar o dată în viață pe vizorul ușii apartamentului sau la poarta casei un grup de 2-3 oameni zâmbitori, frumos îmbrăcați și aranjați, care doresc sa stea de vorbă cu Dumneavoastră și să vă "învețe din Biblie". Desigur fiecare ați văzut prin localitățile Dvs. niste cărucioare cu literatura religioasa și 2-3 oameni frumos îmbrăcați care așteaptă dialogul cu cei interesați fara sa îl înceapă. Aceștia fac parte din cultul Martorii lui Iehova. Un cult misterios pentru unii și periculos pentru alții. Dar oare or fi chiar așa? Haideți să vedem cine sunt, cum și când au apărut și...in ce cred ei? Răspunsurile le vom afla in cele ce urmează.

    Originile Martorilor lui Iehova sunt in Mișcarea Studenților în Biblie apărută în anii 1870 la Allegheny, Pittsburgh la inițiativa lui Charles Taze Russell. Acesta scoate in 1879 o revistă numită Turnul de Veghe al Sionului și Mesagerul Prezenței lui Cristos. Astazi, revista este numită scurt Turnul de Veghe și este baza literaturii cultului. Cultul s-a bazat inițial pe a doua venire a lui Cristos în 1874, lucru care evident nu a avut loc. Apoi Russell a mutat data pentru 1914 când urma să înceapă războiul Armageddonului și să se pună bazele Regatului lui Iehova (Dumnezeu) și a Mileniului, adică domniei de 1000 de ani a lui Isus Cristos pe Pământ. In 1914 izbucnește Primul Război Mondial și acest eveniment aduce cultului multi adepți, deoarece se credea că acesta este războiul prevăzut de Russell. Russell moare în 1916 iar cultul se scindează in mai multe grupări rivale din câte una condusă de Joseph Franklin Rutherford care păstrează controlul asupra Turnului de Veghe și a societății WatchTower Bible and Tract Society of Pennsylvania. In 1931 aceasta grupare se redenumeste Martorii lui Iehova pentru a se deosebi de celelalte grupări de studenți în Biblie.

    Ei sunt conduși de un grup de bărbați din Warwick, New York numit și Corpul de Guvernare. Au doua reviste principale: Turnul de Veghe (1879) și Treziti-va! (1919). De asemenea, au și site-ul jw.org. Atât revistele cât și site-ul pot fi citite și ascultate în aproape toate limbile lumii.

    Și acum să vedem care este învățătura de credință care sta la baza acestui cult:

    In primul rand, Martorii lui Iehova sunt un cult netrinitarian (nu cred in Sfânta Treime, Dumnezeu fiind pentru ei doar Tatăl, Isus Cristos fiind doar cea mai perfecta creație a Lui, iar prin Sfântul Spirit Dumnezeu acționează). Ei il numesc pe Dumnezeu Iehova deoarece consideră că așa a fost numit în traducerile vechi ale Bibliei, numele fiind ulterior înlocuit cu Domnul.

    Martorii lui Iehova nu se implica in politica, nu fac lobby pentru partide politice nici pentru schimbarea vreunui guvern, nu votează și nu candidează la nici un scrutin.  Dar își plătesc impozitele și taxele și respectă autoritatea statului conform principiului "Oricine sa fie supus stăpânirilor mai înalte" Romani 13:1.

     Martorii lui Iehova consideră că singura forma de organizare care poate aduce pacea universala și acea lume paradisiacă promisa de Iehova este Regatul lui Iehova-Dumnezeu sau Regatul celor 1000 de ani in care Isus va conduce Pământul. De aceea li se mai spune "milenisti". Un alt nume sub care mai sunt cunoscuți este acela de "studenti în Biblie" din motivele arătate în paragrafele anterioare. 

     Martorii lui Iehova nu saluta drapelul național,  nu efectuează stagiul militar și nu participă la războaie după principiul biblic 

" Pune-ti sabia la loc pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor pieri".

Acestea sunt cuvintele lui Isus către Apostolul Pavel spuse în timp ce acesta încerca să-l apere in Gradina Ghetsimani de cei care veniseră să Îl aresteze.

    Martorii lui Iehova nu folosesc termenul de Biserica pentru locurile de rugăciune și de închinare. Ei folosesc termenul de săli ale Regatului. De asemenea organizează și întruniri mari pe stadioane. Ei consideră că Biserica se referă la grupul de închinători nu la locul de închinare, acesta putând fi oriunde.

     Martorii nu sărbătoresc Crăciunul, Paștele, Anul Nou, 1 Decembrie, 1 Mai, 8 Martie, etc. Nu sărbătoresc nici zilele de naștere, considerând toate aceste obiceiuri ca fiind tradiții umane și nescripturale. Pe unele din ele le consideră că având origini păgâne. Ei celebrează doar Cina Domnului, ca și comemorare a morții lui Isus. Data variază de la an la an și este echivalentul datei de 14 Nisan din calendarul ebraic, data la care iudeii celebrau Paștele. Cu aceasta ocazie se aduna in sălile Regatului și țin discursuri despre motivele pentru care Isus a fost dat morții, despre Înviere și despre recunoștința noastră pentru jertfa făcută de El pentru noi.

    

    In acest cult este interzisa transfuzia de sânge Martorii considerând că atât în Vechiul cât și în Noul Testament exista paragrafe care opresc transfuzia de sânge pentru menținerea vieții.

     Ei nu folosesc crucea la închinare, nu au icoane, statui sau alte intermediare ale închinării la Dumnezeu. Martorii consideră că Isus a murit pe un stâlp nu pe cruce.

    Ca Biblie, ei folosesc Traducerea Lumii Noi, o varianta pe care o consideră mai clară decât celelalte traduceri. Ea este centrul învățăturii de credință, Sfânta Tradiție fiind respinsa.

    Martorii lui Iehova nu percep zeciuială precum am văzut că fac adventiștii. Susținerea cultului se face prin donații anonime. De asemenea predicatorii nu sunt plătiți. Fiecare credincios  poate fi predicator. Exista din 1943 o școală pentru perfecționarea in predicare numită Scoala Biblică Galaad cu peste 8.000 de absolvenți până acum.

    Ei se consideră singura religie adevărată. Botezul cu apa se face numai după ce membrii, după un îndelungat studiu al Bibliei, consideră că pot să Îl slujească pe Iehova ca Martori ai Săi.

    Martorii consideră că Iehova a creat lumea, dar resping teoria creaționistă care spune că Pământul are doar câteva mii de ani. (Să fiu sincer, și eu o resping). Ei consideră că Biblia atestă vechimea mare a Pământului și Universului, dinaintea celor 6 zile de creare. Nu resping ideea că Pământul are miliarde de ani vechime.  

    Acestea sunt credințele celor două culte analizate astăzi. Revenim in articolele următoare cu alte culte creștine și religii necreștine.

    

    

    

    

Romgleza sau englezirea limbii române

   Dragi cititori, astăzi am sa abordez un subiect care pe cât este de actual pe atât este de vechi: stâlcirea limbii române cu tot felul de împrumuturi fără sens. 

    Fraza de mai sus pare paradoxală, dar nu este. De ce? Pentru că acest popor, dintr-un veșnic complex de inferioritate, încearcă mereu să pară mai "deștept" prin tot felul de cuvinte străine introduse în limbă, cu toate că ele se găseau deja în limbă în forma lor autohtonă.

    In Coana Chirița, Vasile Alecsandri

ironizează obiceiurile boierimii secolului XIX de a franțuzi limba română prin personajul Guliță, fiul Chiriței, (parvenita snoabă) căruia "maman" ii angajează un profesor de franceza. Acesta habar n-avea de această limbă si îl învață pe Guliță cuvinte românești franțuzite (furculision, lingurision, etc.). Când mama lui îl verifica de fata cu alți invitați, el spune ce a învățat iar ea îl laudă, dovada că era la fel de știutoare de franceza că profesorul. Atunci obiceiul printre boieri era de a ști franceză și de a introduce cuvinte franceze în română pentru ca "proștii" (cum erau denumiti atunci țăranii) sa nu înțeleagă. Cei care voiau să pară boieri și nu știau franceza, franțuzeau cuvinte românești pentru a parea că vorbesc limba lui Voltaire. 

   

   Iată cum in ziua de azi lucrurile se repeta. S-a schimbat doar limba din care împrumutăm fara sens, stricându-ne propriu grai. Azi, mai ales de la apariția multinaționalelor, asistăm la o englezire a limbii sau la nașterea romglezei. Azi nu mai spunem manipulant ci handler. Nu mai spunem întreținere ci mentenanță. Nu mai spunem ne concentram ci ne focusăm. Nu mai spunem director executiv ci CEO. Nu mai spunem Resurse Umane ci HR. Nu mai spunem șablon ci pattern. Exemplele ar putea continua. Ca si in secolul XIX, și  acum oamenii snobi folosesc cuvintele străine fara a le ști sensul pentru că "dă bine" probabil.

  

   Deci pentru toate aceste cuvinte și pentru multe altele împrumutate exista corespondent în română. De ce se împrumută atunci cuvinte din import? Pentru a parea mai breji? Am fi breji daca am avea grija de propria limbă, cum fac alte națiuni. Limba este cea mai de preț avere a unei națiuni iar noi o stricam cu bună știință. De ce? Pentru că nu avem stima de sine. Asta se poate obține doar prin educație.

     Concluzia este că nu ești cu nimic mai deștept dacă îți strici limba. Dimpotriva. E ca și cum ai avea o comoară acasă și tu o distrugi pentru a parea "interesant". Voi ce ziceți? 

   

Baptismul si cultul penticostal

    Dragi  cititori, astăzi vă propun prezentarea a doua dintre cele mai importante culte creștine născute  in America și anume baptismul și cultul penticostal. Aceștia sunt numiti generic "pocăiți".

    Baptismul 

 

    Să vedem care sunt principiile după care se ghidează cultul baptist.

    Baptismul este un cult care sustine botezul la maturitate prin imersiune. El poate fi practicat doar după ce credinciosul face o mărturisire de credință în Isus Cristos ca Mântuitor și Domn. Baptiștii consideră că părinții nu pot lua hotărârea de mântuire in locul copilului ci omul trebuie sa hotărască pentru el însuși. Însuși numele cultului vine de la cuvântul botez in greaca (baptizein). De asemenea ei cred in libertatea sufletului. Asta înseamnă că fiecare face ce crede și este responsabil pentru ce face in fața lui Dumnezeu. 

       Baptiștii consideră că singura autoritate în credință este Biblia pe care o numesc Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce e in afara Bibliei este considerat obicei omenesc. Prin urmare, nu este importantă Sfânta Tradiție așa cum este la catolici și la ortodocși. Ei nu o venerează de exemplu pe Fecioara Maria considerând că Biblia nu prevede venerarea ei. Nu invoca nici sfinții. 

Cultul baptist respinge de asemenea venerarea moaștelor, sfinților și existența cărților de rugăciuni. Ei consideră că fiecare om are o relație personală cu Dumnezeu și nu trebuie sa învețe rugăciuni pe de rost. 

       De asemenea, baptiștii nu au rugăciuni pentru morti, considerând că acestea nu ajuta cu nimic pe cel răposat. Nu își fac semnul crucii, nu se închină la icoane statui sau chipuri cioplite, resping ideea de episcopi. Ei nu au o autoritate bisericească superioară și datorită acestui fapt fiecare Biserică are o largă autonomie, putându-se organiza după bunul plac. Exista și o diversitate de credințe și învățături de la o Biserică la alta datorita lipsei unei autorități superioare unitare. 

Baptiștii dezaproba concubinajul, avortul și petrecerile cu dans, considerând că dansul duce la mișcări și gesturi indecente. De asemenea, baptiștii nu consuma alcool.

        Căsătoria nu se poate face între un credincios și o necredincioasa sau invers. Divorțul este admis doar in caz de adulter. 

         Duminica este considerată Ziua Domnului și zi de Adunare. De asemenea, baptiștii consideră că prin Cuvântul lui Dumnezeu se încurajează supunerea la autoritățile statului. De asemenea, baptiștii nu au preoți ci pastori. Baptiștii recunosc doua Simboluri de credință: Botezul și Cina Domnului.

        Cultul penticostal 

        Să vedem acum care sunt caracteristicile cultului penticostal.

        Penticostalii consideră că relația nemijlocită între om și Dumnezeu se face prin botezul cu Duhul Sfânt. Însuși numele cultului vine de la Sărbătoarea Cinzecimii (Pentecost = cincizeci in greaca veche). Cu aceasta ocazie Duhul Sfânt a coborât sub forma de foc peste oameni iar cei atinși au primit darul vorbirii în limbi.

        De asemenea, penticostalii cred in vindecările divine (supranaturale). In timpul ritualului, cel supus acestuia este uns cu untdelemn.

        Copiii penticostalilor nu pot fi botezați până nu se conving singuri că Isus Cristos este Mântuitorul și Domnul lor personal. Acest lucru este valabil și pentru adulții penticostali.

Acest cult oficiază Cina Domnului cu azimă (pâine nedospită) și cu must deoarece penticostalii nu consuma băuturi alcoolice.

        Penticostalii cred in vorbirea în limbi. Asta înseamnă că pocăitul cu acest dar vorbește într-o limbă străină chiar si pentru el. 

        Ca si baptiștii, penticostalii sunt contra petrecerilor dansante din motivele arătate mai sus in acest articol. De asemenea, îmbrăcămintea lor trebuie sa fie simplă și modesta, sa nu iasă în evidență și să se lepede de deprinderile lumești, care întotdeauna îndeamnă la păcat. 

            Penticostalii au obligația de-a participa duminică de duminică la Adunare și de a ajuta la orice lucrare la care sunt chemați.  Ca si baptiștii ei cred că Biblia îndeamnă la supunerea față de autoritățile statului. Căsătoria nu se poate face între un credincios și o necredincioasa sau invers iar divorțul este admis doar pentru adulter.   De asemenea nu este permis avortul nici concubinajul. Ca si baptiștii, penticostalii nu au preot ci pastor. 

           Penticostalii cred că după moarte  sufletul rămâne conștient iar cei credincioși merg într-un loc cu fericire și liniște absolută iar ceilalți într-un loc cu chinuri, toți așteptând acolo Învierea și Judecata Universală.

        Penticostalii consideră că Biblia este centrul învățăturii, necrezand in Sfânta Tradiție cum fac catolicii sau ortodocșii. Ei nu o venerează pe Fecioara Maria nici nu se închină la icoane, statui, chip cioplit. Nu invoca nici sfinții. 

        Acestea sunt principalele caracteristici ale cultelor baptist și penticostal. Voi reveni în articolele viitoare cu celelalte culte și religii.

Biserica Reformata (Calvinismul)

     Dragi cititori, continuam calatoria noastra spirituala prin lumea religiilor cu o alta mare denominatiune crestina protestanta si anume calvinismul.

        Ca si in cazul articolului despre luteranism si aici trebuie sa prezentam cateva date despre fondatorul calvinismului si anume francezul Jean Calvin.

       Jean Calvin se naste in Noyon, Picardia, Franta la 10 iulie 1509 sub numele de Jean Cauvin, intr-o familie de burghezi. Deci avea 8 ani in 1517 cand apareau Cele 95 de teze luterane despre care am vorbit in articolul anterior. Tatal sau, administrator laic in cadrul episcopiei, il trimite la Universitatea din Paris pentru a studia Teologia dar apoi se razgandeste in favoarea carierei de avocat. Astfel, il retrage de la Teologie si il inscrie la Drept, la Universitatea din Orleans. Intre 1528 si 1531 studiaza Dreptul la Orleans si Bourges. Devine doctor in drept in 1532 la Universitatea din Orleans. Prima sa lucrare a fost un comentariu asupra lucrarii lui Seneca, De Clementia. Adopta principiile Reformei lui Luther si este pasibil de inchisoare, datorita persecutiilor la care sunt supusi protestantii (numiti si hughenoti) in Franta. Se refugiaza la Nerac sub protectia Margaretei de Navarra, sotia Regelui Frantei Henric II de Navarra, care era sustinatoare a Reformei. Apoi paraseste Franta refugiindu-se in Basel, apoi in Ferrara, ajungand iar in Franta la Paris si in cele din urma stabilindu-se definitiv la Geneva, unde traieste pentru restul vietii sale. Acolo va fi numit profesor de teologie. Va publica opera Invatamantul religiei crestine care va aparea la Frankfurt pe Main in lmba latina in 1536 cu editia definitiva in 1559 si in limba franceza la Geneva in 1541 cu editia definitiva in 1560. 

       Acum sa vedem care sunt caracteristicile calvinismului. Biserica Reformata sau Calvina respinge inchinarea la chip cioplit, icoane sau statui, efectuarea semnului crucii care ar fi o batjocura datorita suferintei lui Cristos pe cruce, inchinarea la sfinti sau invocarea lor. De asemenea calvinismul respinge institutia Episcopului, pe care luteranismul o accepta. Calvinismul recunoaste doar 2 Taine din cele 7: Botezul si Impartasania, dar nu considera ca "trupul si sangele Domnului" sunt prezente reale in painea si vinul din Impartasanie. Cu alte cuvinte, la catolici si ortodocsi avem o Transsubstantiere, adica o schimbare a substantei painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului. La luterani avem o Consubstantiere, adica Trupul si Sangele Domnului sunt deja prezente in paine si vin. Substanta lor dainuie prin prezenta lui Cristos. La calvini prezenta lui Cristos la Impartasanie este doar o prezenta spirituala prin coborarea Sfantului Spirit acolo.

       De asemenea calvinismul este contra imbogatirii clerului, ca si luteranismul. Predicatorii sau pastorii sunt alesi prin scrutin si fiecare din Bisericile calvine este condusa spiritual de un consiliu ales de enoriasi. Calvin avea o teorie foarte fatalista, crezand in predestinarea absoluta a celor "alesi" si a celor "condamnati" la Judecata de Apoi, respingand complet liberul arbitru. 

       Fiecare Biserica Calvina are pe turla un cocos care simbolizeaza lepadarea lui Petru de Isus de 3 ori pana la cantarea cocosului, devenind apoi simbolul pocaintei si a Invierii si o stea cu 12 colturi reprezentandu-l pe Isus cu cei 12 Apostoli, 

       Dupa cum se vede, calvinismul este o radicalizare a luteranismului. Este un cult popular in Ungaria, Elvetia, Franta (partial), Germania (partial), Scotia (unde se numesc prezbiterieni, cultul fiind introdus aici de John Knox), Olanda, etc.

       Iata asadar caracteristicile cultului reformat calvin. Voi reveni in articolele viitoare cu cele mai importante culte neoprotestante.