Unirea din 1859 și mișcările de separație moldovene

   Dragi cititori, azi fiind 24 Ianuarie am sa va prezint contextul înfăptuirii Unirii Mici (cea din 1859), precum și mișcările separatiste din Moldova acelei perioade.

     Unirea:

     In acea perioadă soarta celor 2 Principate (Moldova și Țara Românească) se afla in mâinile a doua mari puteri: Rusia Țaristă și Imperiul Otoman care se opuneau unirii.

      Ideea Unirii a apărut cu aproape 30 de ani înaintea anului 1859. In 1831-1832 se adoptă în Moldova și Țara Românească Regulamentele Organice. Acestea sunt adoptate de administrația rusă din cele două state și prevăd un sistem comun de guvernare în cele două state apropiat de cel tradițional (inclusiv conducerea celor două state de către hospodari). Pentru prima dată avem un sistem comun de guvernare.  Apoi, in 1833 și 1835 se încheie acorduri vamale între cele două state prin care se elimină posturile vamale între cele două țări și taxele vamale, cu excepția celor pe sare. Această măsură intră în vigoare incepând cu 1 ianuarie 1848. Domnitorii celor două Principate erau: Mihail Sturdza in Moldova și Gheorghe Bibescu in Țara Românească.

      Următorul eveniment care are o importanță deosebită în Unirea Principatelor este Războiul Crimeii (1853-1856), in care Franța, Anglia, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman înving Imperiul Rus chiar la el acasă. In urma Păcii de la Paris (1856), 3 județe din S Basarabiei sunt retrocedate Moldovei (Cahul, Ismail și Bolgrad). Războiul aduce după sine slăbirea Imperiului Rus și potolirea pentru moment a dorinței sale de expansiune spre gurile Dunării.

      De asemenea, prin Tratatul de Pace de la Paris cele două țări ies de sub protectoratul rusesc sub care au intrat după Pacea de la Adrianopol (1829) și intră sub protecția colectivă a celor 7 puteri europene (Anglia, Franța, Sardinia, Turcia, Austria, Rusia și Prusia) fiind păstrată suzeranitatea otomană. Imperiul Otoman se obliga sa respecte cultul celor două țări, legislația lor, dreptul la navigație și la comerț. De asemenea se hotărăște organizarea de Divanuri Ad-hoc pentru a hotărî organizarea celor două state.

     

       In acest scop se constituie în Moldova un Comitet Central al Unirii in februarie 1857 la Iași iar în Țara Românească  un Comitet Electoral al Unirii care cer Unirea celor două principate într-un stat neutru și autonom cu numele de România, prinț străin, domnie ereditară, etc.  Ambele comitete au cam aceleași solicitări.

      Pe baza acestora, in octombrie au loc Adunări Ad-hoc in ambele țări. Poarta otomană numise in cele două țări caimacami (locțiitori de domni). In Tara Românească era Alexandru Ghica, fost domnitor legitim iar în Moldova Teodor Balș. Acesta din urmă moare și este înlocuit cu Nicolae Vogoride. In Tara Românească totul s-a desfășurat normal, Adunarea adoptând Unirea. In Moldova însă, Vogoride era un antiunionist convins și având sustinerea Austriei și promisiunea Porții că îl va pune domn daca nu se va vota Unirea va falsifica alegerile. Însă o scrisoare trimisă către fratele său va ajunge in presa belgiană din Bruxelles și totul este demascat. Soția lui Ecaterina Conachi, unionistă convinsa, ii va sustrage scrisoarea, care dovedește legăturile sale cu turcii, și i-o va înmâna fratelui său vitreg Costache Negri care o dă spre publicare ziarului belgian L'Étoile de l'Orient (Steaua Orientului). După această demascare are loc întâlnirea de la Osborne între Anglia și Franța unde se hotărăște anularea alegerilor și repetarea lor. Desigur rezultatul este zdrobitor prounionist (83 din 85 de voturi).

     In urma acestor evenimente, in 1858, puterile învingătoare se întâlnesc la Paris unde adoptă pe 7/19 august o Convenție care privește și românii. In aceasta se stipula separatia puterilor, rezultând o Unire mai mult formală. Nu se respecta astfel  in totalitate dorința românilor exprimată în anul anterior. 

     Se stipula ca noua construcție statală să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, să aibă doi domni, două capitale (Iași și București), două Adunări legislative, două armate iar ca organe comune sa aibă Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație, ambele cu sediul în Focșani, oraș de graniță. Pe acolo trece Milcovul care atunci era granița dintre cele două state.  Astfel isi încetează valabilitatea Regulamentele Organice de care am făcut vorbire mai sus. Acest act era susținut puternic de Împăratul Franței, Napoleon III care dorea un cap de pod profrancez in coasta Rusiei. Numai că actul nu preciza că cei doi domnitori trebuie sa fie persoane diferite iar cele două Divanuri Ad-hoc au profitat de acest lucru și l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn în Moldova (5 ianuarie 1859) și în Țara Românească (24 ianuarie 1859). După o intensă campanie diplomatică la care a participat inclusiv poetul Vasile Alecsandri, prieten cu Cuza și unionist convins se ajunge la recunoașterea dublei alegeri de către toate  cele 7 puteri garante pe 25 iulie /6 august 1859, la cea de a treia ședință a Conferinței de la Paris.

    Nu voi insista acum asupra reformelor lui Cuza pentru că nu constituie tema acestui articol. Voi spune doar că a fost cel care a pus bazele României moderne fiind cel mai mare reformator din istoria modernă a României.

      Și acum să vedem care au fost mișcările de separație din Moldova acelor timpuri.

      Mișcările de separație moldovene:

  

      In ciuda a ceea se se tot spune, Unirea nu a decurs lin și nici nu toți locuitorii celor 2 Principate o agreau. In Moldova a existat un puternic partid antiunionist încă din 1856 când abia se vehicula ideea de Unire. Acesta  aduna sub steagul său boieri și intelectuali cunoscuți precum: celebrul scriitor Costache Negruzzi, Nicolae Istrati și Gheorghe Asachi. Aceștia considerau că prin unire Iasiul va decădea pierzându-și importanța iar Moldova va deveni o provincie marginală a noului stat. De asemenea, fiind mai puțini decât muntenii vor fi mai slab reprezentati in organele viitorului stat. Desigur, marile familii boierești se temeau că își vor pierde privilegiile sau nu le vor dobândi in cazul Unirii.

      Odată cu dubla alegere a lui Cuza ca domn aceste mișcări au încetat dar datorită centralismului acestuia și datorita faptului că a păstrat doar Bucureștiul ca și capitală ele renasc, izbucnind din nou după abdicarea domnitorului. Pe timpul domniei lui Cuza Iașiul și Moldova cunosc o decădere, ceea ce duce la o antipatie a unei părți însemnate a moldovenilor față de domnitor (deși era moldovean și el). Rusia sprijinea aceste mișcări prin propaganda in presa și prin alte mijloace și prin ajutor bănesc. 

      

       In 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice de Monstruoasa Coaliție formata din liberali și conservatori (adversari politici în rest). Domnitorul ia drumul exilului stabilindu-se la Döbling in Germania. Astfel ia naștere Locotenența Domnească ce urma să conducă țara până la aducerea prințului străin.  Ea era formată din Lascar Catargiu, colonelul Nicolae Golescu și generalul Nicolae Haralambie. Cu ocazia acestui eveniment la Iași au loc 3 zile de luminatie. Se sărbătorea evenimentul cu fast și bucurie. In data de 3/15 aprilie 1866 are loc la Iași un eveniment mai puțin cunoscut și prezentat în cărțile de istorie: Mișcarea de separație. La ea participa mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu simpatii proruse, diaconul Ion Creangă, viitorul mare scriitor, antiunionist convins care antipatiza profund muntenii și oltenii, frații Constantin și Alexandru Moruzi, primul fiind cetățean rus, mai multi membri ai familiei boierești Roznovanu și Teodor Boldur Lățescu, el dirijând efectiv mișcarea de stradă.

Nicolae Rosetti Roznovanu, alintat și Nunuță urma să devină domn al Moldovei iar cele două țări urmau să se separe. Culmea e că s-a adresat demonstrantilor in franceza, nestiind limba țării unde urma să fie domn, româna. Nu se cerea neapărat separarea totală ci respectarea condițiilor Convenției de la Paris despre care am vorbit mai sus. Se scanda: Jos Unirea! Trăiască Moldova! Jos Prințul străin! (acela nu sosise încă) Trăiască Convenția! (de la Paris n.a.). 

     Acest lucru nu a rămas fără urmări. Lascar Catargiu a trimis armata fiind confruntări între aceasta și demonstranți. Mitropolitul Calinic Miclescu, cel care incita la separatism in dimineața acelei zile la Liturghie a fugit. Se zice că a fost salvat îmbrăcat fiind în femeie și ascuns de pe atunci diaconul Ion Creangă într-un butoi in beciul unei cârciumi. Ironia sortii face ca exact Calinic să îl raspopeasca mai târziu pe Creangă pentru că trăgea cu pușca  după ciori și vrăbii, mergea la teatru, lucru nepermis preoților in acel timp, pentru că se tundea etc. Dar poate nu aveam un mare povestitor daca nu se întâmplau toate aceste lucruri...

        Odată cu sosirea lui Carol I pe tronul României la 10 mai 1866 aceste mișcări s-au estompat până la dispariția lor totală la începutul secolului trecut.

       Cam acesta a fost drumul parcurs de cele două state de la începutul ideii de Unire pana la realizarea ei? De ce e importanta Unirea aceasta? Fara ea nu aveam Romania Mare de la 1918. Ea a fost temelia pe care s-au construit ce a urmat.