Dragi cititori, vă prezint aici versificarea Legendei Lupului Alb Dacic, făcută de mine. O puteți citi în proză aici. https://m.facebook.com/738846389547886/photos/a.738846469547878/3760647880701040/?type=3
In vremuri demult uitate
Un preot cu har ursit
Ia cetate cu cetate
Să transmită-nvățătura
Lui Zamolxis cel vestit
Care-asupra lor veghea...
Iar în ciuda tinereții
Părul ca neaua-i era.
Și cu dragoste slujea
Pe Zamolxis cel Trimis
Să-i învețe pe toți geții
Calea către Paradis!
Zamolxis, aflând de-aceasta
In munții sacri-l chemă
Pentru a-l avea aproape...
Preotu-atunci încetă
Să colinde toată țara!
Și-a găsit în fine-un rost
Acolo, lângă Zamolxis,
Unde avea adăpost
Lângă Peștera cea sacră
O cocioabă și-a făcut...
Omul se gândi atuncea
Acum nu mai tre' să bat
Pe la porțile din sate
Pentru hrană și un pat!
Fructele de aici mi-s hrană,
Iar izvorul cel nestins
Apă-mi dă! Deci fără teamă
Spun că sunt în Paradis!
Preotul colindă adesea
Pădurile sfinte dace
Fără să aibă vreo teamă
Că fiarele o să-l atace.
Începu să le vorbească
De Zamolxis cel Trimis
El le-a învățat și limba
Și le-a spus de Paradis!
Fiarele îl acceptară
Drept al lui Zamolxis Sol
Cel mai tare-l adorară
Lupii - al Daciei Simbol.
De la el au învățat
Când se duc la vânătoare
Ciutele sa nu le omoare
Decât dacă sunt bolnave
Sau bătrâne...
Totul are rost pe lume
Spuse preotu-nțelept,
Pentru Zamolxe cel Drept
Toți avem un rol în viață
Și vă dau acum povață
Cruțați acele căprioare
Ce au putere și vigoare!
Și-odată Zamolxis spune
Către preotul vestit:
Ți-am văzut activitatea
De când în munți ai venit!
Fiarele toate te adoră
Tu cu ele te-ntelegi,
Tu le ești conducătorul
Le dai principii și legi.
Iară lupii te acceptă,
Al haitei stăpân să fii
La un semn al tău, fii sigur
Te urmează mii și mii.
Sufletul curat îți este
Și mereu special va fi
De aceea eu te-am ales
Aici slujitor să-mi fii.
Dar sosit-a azi momentul
Ursita s-o împlinești
Sacrificiul să-l înfăptui
Și pe Daci sa ii slujești!
Timpuri grele ne așteaptă,
Suntem puși la încercare
Cum ai vrea, iubite preot
Neamului să-i slujești, oare?
Preotul căzu pe gânduri
Și în genunchi el s-a pus,
Și cu glas molcom grait-a:
Poruncește, sunt supus
Ție, mărite Zamolxis...
Și de-i zice ca să mor
Fie așa, dacă prin moarte
Pot sluji acest popor!
Nu, preot cu păr ca neaua
Grăi Zamolxe mișcat.
Moartea-ți nu-i folositoare
Mie sau vreunui Dac.
Doar vom bucura dușmanii
Și le vom face pe plac.
Glia Sfântă strămoșească
De-acum de tine depinde.
Se gândi Zamolxe atuncea
Și-i veni ceva în minte:
Sfinte Preot, zise Solul
M-am gândit să te transform
Prin puterea mea și-a Pietrei
Te fac să nu mai fii Om,
Ci un Lup... dar nu de-oricare
Un Lup Alb de acum să fii
Precum păru-ți alb ca neaua
Lupii să te urmeze mii
Și să fii nemuritor
Să aperi acest popor!
Preotul cu ochii n lacrimi
Spuse: Nu sunt demn să am
O asemenea onoare
Să fiu pază acestui neam.
Iar Zamolxe ii răspunse
Cu tunet profund in glas:
Nu tu hotărăști, îi spuse
Ci eu! Și așa a rămas.
Trebuie să faci ca lupii
Ascultare să îți dea
La un semn al tău să poată
S-asculte porunca mea.
De se-ntâmplă toate astea
Tu cu mine-n munți vei fi
Pe veci. Iar Muntele Sacru
Tu îl vei mai părăsi
Doar dacă pământul nostru
De rele-i amenințat...
Și acestea fiind spuse, Zamolxis se ridică
De pe tronu-i de granit...Piatra Sacră o luă
Și o îndreptă spre Ceruri...o lumină se ivi
Și o ceață orbitoare pe preot învălui
Și un Lup Alb, demn și mare
Într-o clipă deveni.
O! Ce Lup cum nu e altul
Nicăieri pe acest pământ!
Cât un urs era de mare,
La mânie spumegând.
Colții, ghiarele ascuțite,
Ca niste săbii erau
Iară ochii de jăratec
Doar privind te pătrundeau.
Blana-i albă ca zăpada,
Nici un lup n-o mai avea
Doar acest Lup Alb și mare,
Care diferit era.
Iată astfel prinse viață
Lupul Alb apărător
A țării Dacilor Liberi
Și-a întregului popor.
Și merse Lupul prin țară,
Să-i cunoască pe supuși
Iară lupii-l adorară
Sub conducerea-i sunt puși.
La un strigăt ei veneau
Și săreau in ajutor
Când pericole uriașe
Erau peste acest popor.
Și erau adesea-n luptă
Atacând dușmane armate,
Când acestea nu se-așteaptă
Și din față, și din spate.
Lupii acum nu mai prădară
Ale oamenilor curți,
Ci în lupte-i ajutară,
Cum li s-a transmis din munți
De la Lupul Alb Stăpânul
Și de la Zamolxis Zeu...
De la Duhul Pietrei Sacre
Ce va dăinui mereu!
Lupii astfel pătrunseră
In armatele adverse,
Informații prețioase
Ei putând atunci să verse
Marelui Lup Alb Stăpânul
Care le-a dat mai departe,
Comandanților de oaste
Ajutându-i astfel Lupul
Să câștige bătălii
Pentru a Daciei mărire
Și glorie pentru ani mii!
Si când cântecul de luptă
Se-aude ca o strigare,
Toți vitejii vin grămadă
La a Lupului chemare.
Iar lașii și trădătorii
De pedeapsă cruntă au parte
La lupi sunt lăsați, să moară
Fără s-aibă măcar parte
De Sacrificiul Nemuririi
Care e țelul suprem,
De atâtea generații
Pentru acest neam drept și demn!
Iar pe trădătorul dac
Lupii nu-l puteau mânca,
Toți având o mare silă
De trădarea ce-o făcea!
Într-o vară sta Zamolxis și privi adânc la stele,
Și părea că stă de vorbă-ntelegându-le pe ele...
Și îi zise dintr-odată Lupului cel diferit:
Dragă prietene, nu-ți este
De ajuns cât m-ai slujit?
Secole întregi trecură
De când Lup eu te am făcut
Nu ai vrea sa fii Om iarăși
Cum erai la început?
O ființă muritoare,
Cum erai de la născare?
Stăpâne mărit Zamolxis,
Grăi Lupul curajos
Lasă-mă cum sunt acuma
Căci sunt mult mai de folos.
Ca Om mi-am făcut misiunea
Colindând în sus și-n jos
Prin toate satele dace
Și-n falnicele cetăți
Iar cu mine Om, toți lupii
Vor prăda ca-n alte dăți,
Curți, gospodării...și oameni
Ca-n trecut vor ataca,
După vechile obiceiuri
Pe daci iar îi vor mânca!
Și așa auzind Zamolxis
Lupului ii răspundea:
Mare Lup Alb, spuse Zeul,
Apreciez credința ta!
Dar vor veni timpuri grele
Și om nu-i mai putea fi...
Simt și eu, răspunde Lupul,
Dar mai de folos voi fi
De rămân Lup mai departe...
Și Zamolxis îi zicea:
Noi ne vom retrage-n Munte,
Și in veci ii vom veghea
Pe ai noștri daci in lupte,
Și în toată viața lor...
Tu ești Lupul cel puternic...
Eu Trimis pentru popor!
Și Lupul profund gândit-a
Și deodată a grăit:
Mărite stăpân Zamolxis,
la ceva eu m-am gândit.
Dar îi este greu a-i spune
Și atunci el ezita...
Zamolxis, citindu-i gândul,
Prietenește ii spunea:
Hai, vorbește, n-avea teamă
Spune ce pe suflet ai!
Și atunci Lupul vorbește:
Nu se poate pe acest plai,
Să împiedicăm necazul
Care peste Daci va da?
Nu, îi răspunde Zamolxis,
Omul are Soarta sa
Va trebui să greșească
Și învățături să tragă,
Și apoi să se căiască
Pentru viața lor întreagă!
Și în Munte se vor duce
Sacrul Munte nepătruns
Care peste ani de acuma
Va fi Muntele Ascuns...
Secole vor sta acolo,
Ce vor pare o veșnicie...
Și anii din nou trecură...
Secole de armonie,
Între Zeu, lupi și popor
Doar pace și prietenie!
Lupii parcă-nțelegeau,
Mai bine parcă credința
In Zamolxis Zeul Mare
Pentru c-aveau doar dorința
Să se apere pe ei,
Oamenii și țara mare
Chiar cu sacrificiu demn,
Și a vieții sacrificare!
Tot ce e frumos nu ține
Niciodat' la nesfârșit!
Iată acele timpuri grele,
Într-un final au sosit!
Invazia era aproape
De Hotarul getic sfânt
Iar oamenii, nestatornici
De când sunt ei pe Pământ,
Au început să nu creadă
In a Zeului putere...
Ci au lăsat a lor ofrande
Și-a sufletelor durere,
Zeităților străine!
Și astfel s-au depărtat
De credința strămoșească,
Pe Zamolxis l-au uitat...
Începură s-aibă frică,
De a Lupului mânie
Si-ncepură geții mândri
Să omoare cu furie
Lupii cei frați odinioară,
De prin codri și păduri...
Fiecare având speranța
In mintea-i încețoșată
Că-l vor captura pe Lupul
Cel frate de altădată,
Lupul acela alb ca neaua
Ce odinioară-i apăra...
La romani ei, trădătorii
Drept trofeu voiau să-l dea!
Zamolxis, văzând acestea
Groaznic s-a mai enervat,
Și luând cu el și Lupul
Spre Munte ei au plecat.
Și au interzis atuncea
Haitelor de lupi din Munte
Să-i mai însoțească-n luptă
Pe acei trădători de frunte!
In Triunghiulara Sală
Duhul Pietrei aștepta...
Cu tristețe mare-n suflet,
Și el profund suferea...
Moș Timp lui i se spuse
In timpurile vechi mereu...
Noi, astăzi l-am numi altfel...
I-am spune doar...Dumnezeu.
Și puținii geți luptară
Ce-n Zamolxis mai credeau,
Fără Zeu și Lup alături,
Să-i învingă nu puteau
Pe dușmanii de la Roma,
Care țara o cucereau
Și duceau cu ei acolo
Aurul ce îl luau!
Lupul Alb de pe colină,
La bătălii trist privea
Doar lăcrima când vedea
Cum Dacia se închină
Și trădarea o-nvingea!
După aceste-nfrângeri triste
Lupul în Munți se retrase,
Cu Zamolxis și cu Duhul
În Muntele Ascuns rămase!
Se arătă doar câteodată
În vremuri de grea restriște
Parte nu luă la lupte,
Se uita cu priviri triste
Cum sunt învinși mereu Dacii...
Care urât îi tradară,
Și mergea să-i spună atuncea
Lui Zamolxis ce-i pe afară!
Și așa trecură anii
Decenii, secole multe
Iar chemarea Lupului
Astăzi nu se mai aude...
Doar pământul, pomii, cerul
Mai aud dulcea chemare.
Lupul stă de atunci de pază
Pentru a Zeului iertare
Pentru a aduna poporul
Și a reface Regatul
Cum era el odinioară...
Înainte de trădare
Când era prosper și mare!
Dar să știe tot poporul
Dacii bine n-or mai sta
Până revin la Credință
Și trădarea o vor uita!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu